undeva, în adîncuri, durerea ultimelor clipe îi dădea fiori; n-ar fi putut niciodată explica în cuvinte alese de ce, de unde sau cum; simţea doar că, undeva, lăuntric, făcuse ceva rău; şi nu era doar farfuria aia de doi bani pe care o spărsese cu doar cîteva minute în urmă, nu era doar atît; era mai degrabă faptul că acum copilul lui drag dormea în cealaltă cameră, că lui urma să îi fie destinată o noapte de singurătate, fără omul mic, omul pe care în fiecare noapte îl lua în braţe cînd mergea la culcare, omul mic şi bun care gemea într-un fel anume de fiecare dată cînd simţea că el se băgase, în sfîrşit, în pat, copilul lui drag, cel mai drag, singurul, nu era doar farfuria, îşi amintea din nou, era mai degrabă lipsa lui, a omului mic, copil drag alături de el; se găsea din nou, ca de atîtea ori înainte, în faţa unei doze amărîte de bere ieftină (al cărei număr îl pierduse cu mult în urmă), în faţa berii, cu ţigara aprinsă în colţul stîng al gurii, cu Yes venind de undeva din spatele biroului (boxele erau mereu aşezate aiurea), se găsea din nou în aceeaşi atmosferă familială (sau familiară, cum preferaţi mai bine !), din nou acolo, din nou la fel, din nou el cel de demult, cel la care visa deseori, cel al cărui strigăt deseori disperat nu-l mai auzea nimeni, cel niciodată atît de el pe cît şi-ar fi dorit cu adevărat să fie, cel niciodată atît de frumos şi de liber cum odată fusese, cel el care cu doar clipe în urmă trîntise farfuria aia de mocheta crem, cel el, cel care;

pe EA o iubise mult; pe EA o visa şi acum, prins în mrejele stupide ale unei noi primăveri, pe EA ştia că n-are s-o mai vadă probabil niciodată, despre EA însă scria, EI îi scria, EI i se dedica, oarecumva, de fiecare dată cînd se pierdea între literele de-acum negre ale tastaturii, între minutul scurs şi cadenţa oarecumva picardiană a lacrimilor ce refuzau de fiecare dată să lovească mîna sau masa sau orice s-ar fi ivit în preajmă în momentul respectiv; mîna EI era mereu mică şi moale alături de el; nu reuşea niciodată însă să-şi amintească exact cum anume arăta mîna aia; cît de lungi erau degetele, sau ce formă aveau unghiile, sau cum şi unde se întretăiau liniile din palmă; uneori avea chiar impresia că niciodată nu atinsese mîinile alea cu adevărat; era ca şi cînd le-ar fi visat doar, ca şi cînd toată viaţa – dacă două luni de convieţuire cu cineva ar putea fi numite viaţă ! – şi-ar fi imaginat doar că EA într-adevăr avea mîini şi că pe deasupra erau şi frumoase, aşa cum femeia lui ar fi trebuit să le aibă; era ciudat cum gîndurile îi fugeau acum prin minte; nimic nu se lega, nimic nu părea să mai aibă sensul – chiar şi aparent – pe care cîndva îl avea, nimic şi nimeni nu mai părea să înţeleagă ceva din cuvintele ce se scurgeau demente din degetele lui; şi nu că ar fi contat; numai că avea el impresia că datoria lui – impusă de sine – nu era făcută aşa cum i se ceruse, avea impresia că nu se mulţumeşte el pe sine, că nu face nici măcar un pas aşa cum ar fi vrut, că totul se scurge împotriva lui, împotriva legilor firii, că natura întreagă se revoltă împotriva lui; ar fi vrut, pe undeva, să poată da vina pe primăvara nouă ce tocmai apăruse înaintea ochilor lui, primăvara aia pe care o aşteptase un an de zile, un an întreg, necontenit, cu sufletul al gură, ar fi vrut să poată da vina pe ea, însă ceva din adîncuri nu-i dădea voie, ceva se încăpăţîna să-i repete că e doar el de vină, că el se schimbase, că el nu mai e cel pe care odată se ştia a fi, cel pe care se învăţase să fie, cel pe care se iubea, cel pe care se visa a fi toată viaţa (ştiu că forţez limba, dar mi-e bine !), cel pe care el, cu el, din el, despre el se vroia;

acum, aici, în acorduri de Dire Straits, timide şi reci, totul părea altfel; totul părea a veni de undeva din urmă, copleşitor, dureros şi repetitiv, într-un ciclu infinit ce se întrerupea totuşi pe alocuri, pentru a reveni mereu şi mereu în aceleaşi puncte, simţea din nou acea spirală despre care am mai vorbit (sau despre care urmează să mai vorbesc, că oricum ordinea gîndurilor şi a rîndurilor e total aleatoare), simţea că totul se întoarce, un fel de „cu susul în jos” al propriei sale existenţe, un fel de ca şi cum te-ai apuca să-ţi scrii jurnalul de la coadă la cap, ca şi cum ai ştii dinainte ce are să ţi se întîmple şi totuşi te bucuri de fiecare dată cînd ceva nou ţi se întîmplă, simţea că se scurge el între sine şi EA, între ele şi copilul drag, între vieţi trecute şi viaţă actuală, între gîndul de ieri şi ideea ce va să vină mîine, simţea o mulţime de lucruri pe care nu le putea înţelege, nu le putea explica sau culege dintre gînduri, decădea între cuvinte şi se simţea dus departe;

dacă adevărul ar putea vorbi, poate la un moment dat am înţelege unde şi de ce greşim, cui şi cînd facem rău, poate am fi mai înţelepţi, mai curaţi, mai frumoşi şi mai plini de lumină; însă stau şi mă întreb de unde şi cînd vine adevărul acela atoateştiutor, cui anume i se arată şi care e, de fapt, rolul lui; pentru cine şi pentru ce trăieşte, unde merge, de unde vine şi care e, de fapt finalitatea unui adevăr care spune; adevărul ar trebui, pînă la urmă, să tacă, să nu mai zică nimic altceva decît omul din al cărui suflet totul a răsărit, ar trebui poate mai bine mai departe să mintă, ar trebui poate el pe sine să se ascundă cumva; mă gîndesc doar la el, la personajul atît de controversat al poveştii asteia fără cap şi coadă, mă gîndesc doar la el şi la cum mereu acelaşi nenorocit de adevăr l-a pus în nişte situaţii fără de scăpare, idioate chiar, din care pînă la urmă nu s-a ales cu nimic alta decît cu dezamăgire, singurătate, gust amar şi tristeţe;