Motto: 1. "You cannot touch these phantoms"
Jim Morrison
2. "Where d'you think you're going
I think you'd better go with me"
Dire Straits
3. "There's someone in my head
but it's not me"
Pink Floyd
CUVÎNT ÎNAINTE – CĂTRE CITITOR
nu căuta să afli cine sînt şi de unde sau de cînd existenţa ta îmi este pe undeva povară şi pe undeva drag lucru aproape; nu vei afla prea curînd nimic despre mine; nu mă cunoşti şi poate n-ai să mă cunoşti vreodată; mă pierd undeva între cuvîntul nespus şi ideea prea mult şi prea des trecută prin minte, între atingerea rămasă mînă întinsă şi privirea ascunsă în spatele unor degete lungi, nu sînt nicăieri şi niciodată, nu exist decît atunci cînd mîna scriitorului mă pune pe hîrtie şi nu mi se dă niciodată drumul în lume decît îndeaproape supravegheat, cu botniţă la gură, pînză pe ochi şi mîinile legate; nu mă cunosc nici eu, nu m-am întîlnit niciodată şi nici nu cred că aş vrea şi nu aş dori nimănui aproape mie să-si deschidă ochii şi să-mi înfrunte privirea; ar fi sfîrşitul jocului şi nici măcar nu se vor fi stabilit încă regulile; iar jocul meu e un joc simplu ce merită jucat pînă la epuizarea totală, pînă cînd ultimul strop de viaţă din tine se va fi scurs şi încă mai simţi că mai vrei, jocul meu nu are început, nici sfîrşit, jocul meu începe aici şi se termină acolo, începe acum şi se termină atunci, jocul meu are regulile pe care oponenţii le impun, jocul meu e cel mai frumos joc vreodată jucat, jocul meu nu există şi nu va putea fi vreodată perceput; iar tu ai să-l înţelegi; tu mai mult decît toţi ai să-l înţelegi; tu căci tu eşti copil, tu căci tu ştii să iubeşti cum demult nu se mai iubeşte prin preajmă-mi, tu căci tu ai ochii mari şi verzi-albăstrui, tu căci tu ai păr lung şi unghiile tăiate rotund – e păcat că uneori le păstrezi totuşi murdare – tu căci tu eşti acolo, tu căci tu nu mă ştii deloc, tu căci tu vreau eu să fii şi să înţelegi şi să te joci cu mine jocul meu drag; uneori gîndul îmi fuge la tine cînd nici nu-l aştept, uneori mă trezesc cu mintea departe dusă la tine, visînd cu ochii închişi la “ce-ar fi dac-ar fi”, uneori nu mai ştiu ce să cred şi mi-e frică; mi-e extraordinar de frică de mine, de tot ceea ce aş putea face dacă mi-aş duce gîndurile pînă la capăt, dacă le-aş face realitate, dacă aş renunţa să mai trăiesc în vise preferate şi jocuri dragi, dacă mi-aş roade botniţa şi mi-aş smulge pînza de pe ochi, dacă m-aş revolta şi mi-aş da eu mie voie să trăiesc; însă trăiesc într-o lume pe care nu o înţelege nimeni – mai ciudat e că nici eu nu o mai înţeleg de la o vreme – o lume în care nu există, în care nu poate exista altcineva decît propria mea persoană, o lume a cuvintelor, a cuvintelor scrise şi în nici un caz a celor spuse, o lume a liniştii, o lume al cărei unic zgomot e cel al respiraţiei mele amestecîndu-se cu ţăcănitul tastelor calculatorului, o lume în care nu mai încape nimic altceva, o lume goală şi singură; sînt o fiinţă singură, o creatură pustie şi nesigură ce nu se hrăneşte cu nimic alta decît cu priviri şi idei, o creatură ce are nevoie din cînd în cînd de înţelegerea cuiva şi de dorinţa cît de mică a acelui cineva de a-i fi aproape şi de a se alătura jocului ei, o creatură pe care nu o vezi, nu o auzi, nu faci nimic altceva decît să o percepi, să o simţi ca şi cînd ar fi undeva în imediata-ţi apropiere, o creatură a cărei respiraţie o simţi din cînd în cînd rece în ceafă, o creatură care ştie să iubească frumos şi să se dăruie cu totul, dar căreia îi e însă îngrozitor de teamă de ce s-ar putea întîmpla în clipa în care ar face-o, în clipa în care şi-ar da frîu liber şi ar îmbrăca haină de om; am o imaginaţie bolnavă şi uneori mi-e şi mie groază de ce ar putea născoci; frumuseţea jocului ăstuia constă tocmai în faptul că tu nu mă cunoşti şi n-ai să ştii vreodată cine sînt – nenumărate sînt motivele care nu permit lucrul ăsta… – şi astfel nesiguranţa, incertitudinea şi nu în ultimul rînd speranţa şi dorinţa ar putea deveni punctele lui forte; şi avînd în vedere că despre mine nu voi şi nu vom vorbi acum – am să încerc să-ţi zic una alta despre tine, despre cum te văd eu şi altele ca astea fiind; în genere, oamenii vorbesc cît se poate de frumos la adresa ta, însă mereu se iscă prin cercurile în care se vorbeşte despre tine problema oamenilor din preajmă-ţi, a celor cu care îţi împarţi viaţa de zi cu zi şi în genere nu se vorbeşte prea frumos şi de bine la adresa lor; eu însă n-am să mă leg nici pe departe de relaţiile tale la modul direct şi concret, eu n-am să fac alta decît că am să-ţi spun că meriţi mai mult, mult mai mult decît îţi oferi tu ţie la ora asta; te complaci în a-ţi împărţi viaţa cu oameni mărunţi, înguşti poate, iar ceea ce poţi şi meriţi tu nu e deloc asta; şi marea problemă e de fapt alta: nu ceri de la tine atît cît ai putea să îţi oferi; te consumi inutil, evident în direcţia în care nu se merită; te-arunci pe tine în stînga şi-n dreapta, prin ocheade şi zîmbete pline de subînţelesuri, te ascunzi în spatele unei aparente indiferenţe şi al unei false imagini, niciodată nu spui ce gîndeşti de fapt şi fiecare gest al tău sugerează doar – şi asta atunci cînd are cine să te înţeleagă – ceea ce ai vrea de fapt, ce ţi-ai dori tu acolo în sufleţelul tău; n-ai încredere în tine şi asta e păcat; cauţi mereu sprijinul în cei din jur, fie că îţi sînt aproape sau nu, fie că ai nevoie de ajutorul lor sau nu, te ascunzi în ei şi prin ei, dispari acaparat cu totul de imaginea şi gîndurile lor şi doar uneori, într-o clipă în care uiţi de tine, o privire sau un gest te trădează şi te face iubit, dorit sau măcar înţeles;
în întuneric, în colţul cel mai îndepărtat al camerei, pe patul cu cearşaf ud, cu miros de sfîrc proaspăt muşcat, îşi întinse picioarele păroase peste întreg trupul EI, acoperind-o cu totul, ca şi cînd nici n-ar fi existat, ca şi cînd ar fi fost singur, ca şi cînd numai el şi întunericul ar fi împărţit camera aia, ca şi cînd sfîrşitul lor s-ar fi aflat chiar acolo, între pat şi mijlocul încăperii;
“aprinde lumina!”, se auzi vocea EI de dedesubtul lui; “m-am săturat să-mi tot spui că mi se văd ochii mai bine pe întuneric; ar fi poate momentul să încerci să-i vezi şi pe lumină; şi aşa nu m-ai privit niciodată în ochi”;
“vrei să-ţi văd ochii în lumină?! du-te şi aprinde-ţi-o singură!” se răţoiră la EA picioarele alea păroase, retrăgîndu-se scîrbos de pe trupul EI; femeia se ridică şi se îndreptă spre întrerupător; îi văzu micimea în penumbra camerei şi gîndul îi fugi la mare…
stăteau întinşi unul lîngă celălalt, în cortul vechi, portocaliu, primit în dar de la nişte prieteni, cortul ăla cu miros stătut de nisip şi transpiraţie, cu pete de dragoste împrăştiate peste tot, stăteau întinşi, abia vorbindu-şi şi ascultau valurile ce se loveau scurt de ţărm, stropind ultimii copii uitaţi neglijent pe plajă de către părinţi iresponsabili;
“ştii…”, şi-o amintea pe femeia-copac spunîndu-i, “mi-e dor să faci dragoste cu mine aşa cum făceam cînd am ajuns aici; ţi-aminteşti? era prima oară cînd făceai dragoste cu mine…; mi-a rămas încă în minte gîndul de atunci; mi-au rămas gustul tău, încă mai simt mîinile tale atingîndu-mi sînii; unde sînt toate clipele alea…nu mai ştiu; am din ce în ce mai des senzaţia că ne îndepărtăm unul de altul, că nu mai e nimic din ce-a fost; ţi-aminteşti? mă rugai acu’ cîtva timp, înainte de a veni aici, mă rugai să fug cu tine; să te iau de mînă şi să fugim; şi apoi ţi-am zis; cînd are să vină clipa, ia-mă şi du-mă unde vrei tu şi fă cu mine ce vrei; şi m-ai adus aici; pentru ce, dor? pentru ce? să te privesc cum ochii îţi fug spre femei tinere, cu piele întinsă şi albă; să văd cum gîndul îţi fuge mereu la EA, la cum ai face să scapi de mine o clipă măcar, să o poţi lua în braţe?! pentru asta? eu vreau să plec, crede-mă…”;
“taci odată!” ţipă şi o plezni peste gură ieşind de sub pînza scorojită; “taci dracului odată! nu pleci nicăieri; cu mine ai venit, cu mine ai să pleci!”; se trînti la masa de lemn zgîriată de zeci de cuţite, cu tablă de şah desenată cu pixul pe ea, se trînti pe banca tare si ceru o vodcă; o bău dintr-una, după care se aruncă în mare şi căută din priviri geamandura…
îi zări linia spatelui, arcuită rotund, asemenea spetezei scaunului preferat al tatălui său, o zări şi zîmbi trist; mîna femeii se întinse spre întrerupător, într-o ridicare fină pe vîrfuri şi putu să îi citească tristeţea pe sînii mici de care simţea brusc că i se face dor; n-apucă însă să zică nimic şi lumina puternică a becului de-o sută fără abajur invadă spaţiul strîmt al odăii; se chirci într-un colţ al patului, gemînd şi acoperindu-şi ochii, încercînd să fugă de prea multa deschidere care tocmai i se oferi;
“nu…; stinge-o, te rog mult; stinge-o; ştii că mă supără…; de ce eşti rea? de ce eşti rău, puiule mic? hai, iartă-mă…; iartă-mă şi hai înapoi lîngă mine; te rog…”;
“nu dragule; de data asta ai s-o suporţi; ai s-o suporţi aşa cum ţi-am suportat eu toate toanele şi toate porcăriile două luni de zile; ai s-o suporţi şi-ai să mă priveşti în ochi, m-auzi? ai să mă priveşti!”; îl prinse de vîrful ciocului zburlit, şi-i smulse labele de pe ochi, încercînd să-i descopere;
“priveşte-mă, n-auzi?!”; animalul se zbătu însă ca un nebun în braţele EI, urlînd, pînă ce femeia se sătură de el şi căzu istovită alături, plîngînd; el sări pe peretele din faţă şi smulse întrerupătorul cu dinţii, trăgînd ca un apucat de firele ce ieşeau din zid, tremurînd în spasme, nepăsîndu-i de nimic, urlînd în continuare, cu ochii închişi, pînă ce lumina dispăru de tot, cufundînd din nou camera în întuneric; bestia căzu pe podea gemînd spasmodic, acoperit doar de plînsul femeii ghemuite în pat;
era în urmă cu cîţiva ani, cînd stătea singur la masa joasă de lemn, cu şipcile murdare smulse din cuie, stătea întins pe canapeaua de piele, proaspăt adusă de la second-hand, şi aştepta; nici el nu mai ştia ce: dacă era chelnerul sau femeia, berea sau sentimentul că EA n-are să i se arate niciodată, Carpaţiul sau dorul de femeia-copac, poemul scris sau speranţa de adra; nu ştia nimic din toate astea, care ar fi vrut să vină mai întîi, căreia îi ducea mai mult dorul; sătul de îndoieli, simţea puterea de servitor pe care o avea asupra lor, a tuturor, fără ca ei să aibă măcar o idee despre asta, îşi imagina trandafirii roşii pe care avea să îi planteze în spatele casei pentru EA, zîmbea trist, rămas fără bani, frica de ce urma să vină îi măcina fiinţa, îşi trăia doar viaţa mai departe, atîta cîtă mai era, printre oameni fără suflet, aştepta, festin de sînge între cei ce odată se numeau prieteni, îi era dor să-l ia cineva de mînă şi să îl facă musafir pe undeva, aştepta, revelaţii, vise, gînduri, speranţe, aştepta şi nu vroia să plece; privea în jurul lui, celelalte mese, sucurile şi berile întinse pe tăbliile la fel de jegoase ca a lui, privirile rele şi seci, nespunînd nimănui nimic, privea bărbaţi, privea femei, privea gesturi şi vorbe pe care nu le auzea, privea, tăcea, în continuare aşteptarea devenea din ce în ce mai supărătoare, mai apăsătoare şi mai dureroasă, în continuare nu ştia la ce visează, ci doar stătea;
în fine auzi vocea veche a chelnerului, întrebarea cu tentă de clişeu îşi făcu simţită prezenţa – “cu ce vă putem servi, vă rog?” – şi comandă: “un pahar cu apă, te rog mult; şi rece dacă se poate…”; privi în urma bărbatului cu spatele lat şi zîmbi la ideea că dintre toate, pe el îl aştepta cel mai puţin; strigă după el şi ceru o bere în locul paharului cu apă; bărbatul se strîmbă: “clientul nostru, stăpînul nostru…”; îşi aprinse anevoie Carpaţiul ultim rămas în pachetul mototolit, trase cu sete fumul în piept, luă o gură din berea rece – aşa cum tare mult îi plăcea lui – se lăsă pe spate pe canapeaua moale şi aşteptă în continuare; adra i se arătă destul de tîrziu: părul, la fel de scurt ca şi pînă atunci, parcă avea o tentă ceva mai roşcată faţă de cea pe care o ştia el, însă zîmbetul era acelaşi, larg şi fals, zîmbetul patronului nevoit să îşi bine-dispună angajaţii şi clienţii, zîmbet frumos al cărui neadevăr puţină lume îl sesiza şi el, dor, era unul dintre acei puţini care vedeau şi dacă adra nu dormise cu o noapte înainte şi dacă tocmai se certase cu colegii de apartament şi dacă orgasmul dimineţii nu fusese destul de satisfăcător; iar zîmbetul ăla îi era mult prea cunoscut ca să îl mai poată în vreun fel speria sau înşela, aşa că nu îi rămase nimic de făcut decît să aştepte ca ea să îl zărească şi să se îndrepte spre el, cu toate că ştia că răceala pe care adra avea să o afişeze faţă de el era aceeaşi pe care o afişa de fiecare dată cînd se întîlneau acolo în cafenea, aceeaşi răceală pe care o afişa faţă de toţi clienţii care îi erau mai apropiaţi - într-un fel sau altul - de cîte ori se întîlneau acolo;
adra fusese unul dintre cele mai ciudate capitole din viaţa lui; şi nu era vorba aici de diferenţa de vîrstă - pe care atîţia i-o aruncau în faţă - nici de poziţia socială a unuia faţă de celălalt, nici de niciuna din toate chestiile de care în genere lumea se fereşte - el nu o făcea, însă problema poate trebuie totuşi pusă - era vorba doar de ea, de felul ei de-a fi, de ce însemnaseră unul pentru altul, de cît de joc fusese toată povestea aia a lor, şi poate, mai ales de ce şi cît se vorbea pe seama lor în cam toate cercurile în care măcar unul din ei se învîrtea; de la hippioţii pletoşi şi murdari pînă la “elita artistică” a oraşului - pictori, fotografi şi alţii ca ei;
se întrebase adeseori cît şi mai ales dacă adra îl iubise sau nu cu adevărat; crezuse multă vreme în dragostea ei şi avea impresia că totul e atît de curat şi de sincer încît nimic nu ar fi putut vreodată schimba ceva între ei şi în toată povestea aia a lor; atîta doar că de la o vreme începuse să se îndoiască de toată dragostea asta şi impresia că totul nu era nimic altceva decît un amărît de oarecare joc nu-i mai dădea pace; simţea acut, simţea organic, simţea undeva în cele mai adînci străfunduri ale sale că se pierduse cu totul în ceva fals, într-o iluzie, într-un vis frumos, într-o tindere spre un inexistent ideal şi nu se mai simţea deloc în siguranţă în preajma ei ci, dimpotrivă, avea senzaţia că mereu ceva îl urmăreşte, mereu ceva îi stă în spinare, era un fel de “stalking” din filmele americane – şi asta nu-i plăcea deloc;
îşi amintea deseori clipe aiurea petrecute cu ea, cu cea care atît de frumos se numise singură adra, îşi amintea momente care atunci i se păreau atît de pline de ele însele, momente pe care acum le vedea cu alţi ochi, momente în care atunci se pierdea cu totul, în care se uita pe sine vorbind, ascultîndu-şi engleza de Columbia University spărgînd liniştea din bucătăria aia mică, îşi amintea cum o determinase atunci, odată, tare demult, să închidă calea aia de acces spre gazdă, uşa aia pe care cînd i-era lumea mai dragă se trezea să apară Tünde cu zîmbetul larg întins pe faţa acră şi lipsită de expresie, invocînd cine ştie ce aiurea motiv pentru care venise, doar ca să vadă de fapt dacă el era acolo şi dacă nu cumva şi-o trăgeau prin cine ştie ce colţ de cameră fără ştirea ei – îşi amintea toate astea şi nu putea să nu zîmbească amar la gîndul că fusese cîndva şi atît de naiv, că odată chiar credea că oamenii au ochii mari şi picioare lungi femeile în calea lui aşezate; „remember when you were young”, urmau să spună cei de la Floyd şi el prea bine îşi amintea acum, acum mai mult ca oricînd, îşi amintea totul cu lux de amănunte ca şi cînd abia acum s-ar fi terminat toate, ca şi cînd – că tot vorbeam de ea – adra ar fi fost undeva în camera de alături, pregătindu-i patul, mîngîind din cînd în cînd pe cap cîinele ăla imens şi albastru pe care şi acum îl iubea la fel ca atunci, ca şi cînd cana galbenă de cafea, pictată frumos şi autografiată, plină de cafeaua aia tare pe care adra atît de bine ştia să o facă – s-ar fi aflat în faţa lui pe masă, aşteptînd nimic alta decît mulţumesc-ul lui scăpat alene printre dinţii strîmbi;
nu reuşise niciodată să înţeleagă de ce atunci, în după-amiaza aia fadă şi fără pic de ceva frumos în ea, plimbîndu-se cu taxiul, adra n-a vrut să îl ţină de mînă; parcă ţinea minte că îi vorbise cîndva de o imagine a ei cu un taximetrist, un fel de reprezentant, de idol, de model al tuturor taximetriştilor, o imagine în care ea mergea la nesfîrşit, nebună, pe bancheta din spate a unui taxi, alerga asemeni celor de la formula 1 pe interminabile străzi, zîmbind din cînd fericită şi privind în oglinda retrovizoare unde zărea trişti şi rareori zîmbitori ochii şoferului; spunea că întotdeauna o fascinase povestea ce trebuia că se ascunde în spatele ochilor ălora; o speria doar gîndul că omul ăla, care acum o ducea pe ea cine ştie unde, cine ştie de ce, dusese mii, poate zeci de mii de alţi oameni, zeci de mii de alte existenţe, de alte vieţi, cine ştie unde, cine ştie de ce; o speria gîndul că omul ăla văzuse mii de oamenii ţinîndu-se de mîini, sărutîndu-se, povestindu-şi unul altuia vieţile, sau doar privind pe fereastra murdară, cu gîndul dus aiurea, la poate exact clientul lui de dimineaţa, sau poate la cel pe care avea să îl ducă la capătul lumii mîine seară; gîndul că atîtea poveşti, atîtea vieţi ajungeau pînă la urmă îngrămădite în mintea omului ăluia din spatele volanului, între alea patru ziduleţe de tablă şi sticlă, gîndul că poate mîine acelaşi şofer are să o vadă sărutînd alt om şi are să zîmbească ironic sau poate părintesc chiar, gîndul ăsta o speria teribil; şi el, dor, ţinea minte povestea asta şi cu toate astea nu putea înţelege de ce nu vroia să îl ţină de mînă, de ce i se pare ei că tocmai taximetristul ăla e cel care le ştie pe toate, de ce tocmai el era ăla care să zîmbească ascuns după oglindă şi volan; abia tîrziu, foarte-foarte tîrziu înţelese că de fapt toată povestea aia a ei cu vieţi de oameni încuiate în carcase metalice şi minţi înguste nu era decît un pretext, o carcasă ea însăşi, un fel de fugă de răspundere, sau, dimpotrivă, o realizare a unui anume scop, niciodată mărturisit, dar îndelung studiat, disecat şi pînă la urmă descoperit de el;
se ridică de pe podeaua udă de transpiraţia acră ce-i curgea şiroaie de pe umerii laţi şi păroşi, de pe piept, din părul zburlit, dintre degetele de la picioare, transpiraţie de animal prost, din cele ce stau toată ziua tîmpe pe marginea vreunei ape şi nu fac nimic altceva decît privesc bovin înainte, fără vreun ţel anume, se ridică deci de-acolo şi încercă cumva timid să se apropie de femeia ce încă zăcea între cearşafurile întinse proaspete cu o seară înainte; picioarele nu-l mai ascultau, mîinile îi atîrnau grele pe lîngă corp, inerte, capul nu se lăsa nicicum ridicat dintre umeri, nimic nu părea să meargă pe făgaşul firesc şi cu toate astea reuşi pînă la urmă să se aghaţe de ultimele cuvinte rostite în urma-i:
“cîtă durere în mersul pe jos al femeii de lîngă tine; femeia din spatele tău, femeia ale cărei picioare lungi şi în ciorapi negri învelite le priveşti avid de pe banca-ţi de lemn, în timp ce-ţi bei berea, cîtă durere în paşii ei mărunţi, puţin apăsaţi şi puţin strîmbi, cîtă părere de rău rămasă în urma ei şi cîtă întrebare ascunsă sub ochelarii de soare! asculţi muzica idioată ce-ţi loveşte ritmic urechile din toate părţile – şi gîndul îţi fuge în continuare la picioarele alea, la suferinţa lor, la carnea înfierbîntată de atîta frecare a obrajilor ei, şi nu mai ştii nici măcar încotro îţi fuge, speriată, dragostea, nu mai ştii nici cînd te-ai născut, nici cînd şi cui ai oferit ultima floare, nici cînd şi unde te-ai îndrăgostit prima oară, nici măcar al cui e inelul ăla rupt pe care-l păstrezi în cutiuţa a săpun mirositoare; te-ntrebi ce aştepţi, mîna cui ţi-ar plăcea s-o simţi pe umăr în timp ce scrii, te-ntrebi de ce şi de unde atîta singurătate şi mai apoi ai vrea să ştii de ce toată lumea aşteaptă ca rîndurile pe care le scrii să fie perfecte, să nu te repeţi, să eviţi clişeele şi alte alea; de ce nu poţi să scrii pur şi simplu ceea ce simţi, aşa cum ai spune-o dacă ai avea cui; te-ntrebi şi nu poţi şi nu ştii şi nu vrei să-ţi răspunzi, şi te-ncrunţi de soarele ce-şi orbeşte ochii şi priveşti aiurea în juru-ţi, căutînd nici tu nu ştii ce, şi-apoi gîndul îţi fuge iar la picioare de femei, altele şi altele, aşa cum le vezi trecînd pe lîngă tine, şi toate sînt frumoase, toate sînt lungi şi miros a tarhon sau scorţişoară sau măr, şi totuşi nici unele nu sînt ale ei, ale femeii pe care tu o iubeşti, ale femeii pe care abia ai uitat-o dormind în patul tău şi pe care ştii că n-ai s-o mai găseşti acolo cînd ai să te întorci şi care niciodată n-are să mai vină înapoi, şi-ţi vine să urli şi să te iei de toată lumea pe stradă şi să zbieri: ‘bă! sînt singur! sînt al naibii de singur!’ şi nimeni să nu îţi dea nici o atenţie, tu ştii toate astea şi n-ai ce face decît să priveşti în continuare picioare străine şi să te alini cu gîndul că poate ai să le vezi măcar o clipă pe-ale ei, şi taci”;
asta gîndise el în după-amiaza zilei de dinaintea prăbuşirii întregului lui univers, în imediata ultima clipă a trăirii lor împreună, ca şi cînd ar fi ştiut că paradisul are un sfîrşit, ca şi cînd ar fi ştiut că totul nu e altceva decît o sublimă sinistră glumă, un gînd urît al unor oameni frumoşi şi rău dezamăgiţi cine ştie cînd şi de ce, ca şi cînd subconştientul lui zdruncinat ar fi visat la asta, atîta gîndi după care visul puse stăpînire pe el şi nu mai ştiu nimic pînă în clipa în care auzi vocea EI, a doua zi seara, în pat;
stătea singur, în camera cu miros stătut se fum de ţigară impregnat în pereţii obositor de albi, în camera aia mică şi ascunsă de privirile indiscrete ale mulţimii, camera aia căutată atît de îndelung la mica publicitate, camera aia pe care o închiriase pentru ei, doar pentru ei doi – renunţase chiar la vechii prieteni şi colegi de apartament în favoarea EI, în favoarea vieţii în doi – camera aia în care EA nu călcase încă niciodată şi în care ştia că nu va ajunge să o vadă intrînd, camera aia în care acum, singur, se simţea claustrat, în care mereu îi era silă să se întoarcă după ce se plimba aiurea prin oraş cu gîndul la EA, camera aceea atît de mică şi de goală acum, chiar după toate redecorările lui, stătea deci în ea, singur şi claustrat, în faţa unui birou vechi şi de prost gust, strîmt şi incomod, stătea cu o foaie albă înainte-i, vroia să îi scrie, ceva îl oprea, altceva îl împingea de la spate, vocile se luptau în el dîndu-i fiori reci pe şira spinării, se uita prost la coala din faţă-i şi zîmbea tîmp pereţilor, o privea şi într-un tîrziu se apucă de scris; ştia că nu are nevoie de cine ştie ce introducere protocolară, ştia că oricum nu asta conta, nici măcar data nu mai avea vreo importanţă anume, oricum devenise cu totul atemporal, aşa că se găsi pe sine scriind în neştire, fără să se oprească o clipă, şi scrise totul dintr-o suflare, dintr-o abilă mişcare a mîinii strînse pe stiloul găsit în fostul apartament, scrise totul, scrise şi nu se opri decît la “eu”, răsuflînd uşurat, lăsîndu-şi capul pe spate şi pocnindu-şi oarecumva satisfăcut degetele:
“…tu nu ai să mai fii niciodată lîngă mine…; o ştiu prea bine; frumuseţea anilor din urmă şi ultimele două luni, cu tine, n-au să mai vină niciodată înapoi; mereu are să îmi fie dor de toate cîte cu tine le-am trăit, toate cîte noi le-am avut împreună, vise spulberate şi idealuri distruse, toate sînt acum lîngă mine, în mine, prin mine, în locul lor, al celor ce au fost; dacă măcar aş fi înţeles atunci, în după-amiaza aia, dacă lumina ce îmi străpungea ochii aş fi lăsat-o înăuntru, dacă te-aş fi privit atunci măcar o clipă – poate altfel ar fi fost acum, poate alţii am fi fost noi; n-au să mai fie niciodată dimineţile cu tine, dragostea nebună cu ochii peticiţi de somn, orgasmul mai mult cerut şi dorit decît oferit, gustul de somn şi de noapte al gurilor şi mirosul stătut al camerei în care tocmai ne-am trezit, nimic din toate astea n-a rămas; decît poate o surdă amintire; o amăreală în colţul limbii, în colţul tău preferat al limbii mele, decît poate o dorinţă şi un vis ce n-are să mai fie niciodată visat, decît poate imagini răzleţe, rupte din albumul plin de praf şi gunoi al tinereţii mele; eu nu sînt nimic; n-am fost, niciodată, nimic; viaţa mea? un mereu gol; pînza de păianjen în care vieţi adevărate de oameni frumoşi s-au prins, mai devreme sau mai tîrziu, pentru mai mult sau mai scurt timp, pînza aia atîrnîndă în colţul unei odăi în penumbră, aia pe care cu toţii o avem în casele noastre - chiar tu o cureţi mereu cu mătura învelită într-o cîrpă veche – asta sînt, asta e viaţa mea, asta voi rămîne mereu, în amintirile tale şi în amintirile tuturor, o ţesătură ciudată, niciodată înţeleasă pe de-a întregul dar care mereu lasă în urmă umbra aia de secret, de taină bine ascunsă pe care cu toţii vrem s-o găsim, s-o explorăm, s-o avem mai aproape de noi, în care cu toţii ne aruncăm cu capul înainte şi cu zîmbetul pe buze, fără să ştim unde, cînd şi dacă vom mai ieşi; n-am făcut niciodată nimic ieşit din comun, niciodată nimic de care să fiu mîndru – eu sau cineva din imediata-mi apropiere - niciodată nimic bun şi frumos aşa cum mama mea mereu şi-a dorit, niciodată nimic; dimpotrivă: de-a dreptul obsesiv, dintr-o încercare de a face bine, poate, am distrus întotdeauna oameni şi vieţi, vise şi speranţe, mi-am întors eu mie spatele ca şi cînd nici măcar nu m-aş fi întîlnit vreodată, mi l-am întors eu şi odată cu mine toată lumea din jur, m-am lăsat singur şi m-au lăsat singur, nu mai aveam pe nimeni şi nimic, astea toate aşa fiind pînă ai venit tu şi mi-ai dat umbra de speranţă şi fericirea de mult pierdută, apoi ai plecat şi tu – căci ştiu că ai să pleci, şi nici nu ai avea vreun motiv prea anume să stai – apoi ai plecat şi tu şi sînt din nou singur, din nou nimeni, din nou nimic, din nou gol, gol, gol; poate tu ai înţeles durerea mea, poate de asta ai şi stat cu mine atîta amar de vreme, poate de asta mi-ai suportat toate multele cîte fără rea-voinţă ţi le-am făcut, dar stau acum şi te întreb, stau acum şi mă întreb pe mine, oare unde e dreptatea în lumea asta, oare cu ce te-ai ales tu de pe urma mea dacă nu cu suferinţă, cu durere şi păreri de rău, dacă nu cu tot ce niciodată nu ţi-ai dorit, tu, femeia mea mică, femeia mea dragă, tu, omul mărunt, neştiutor şi copil, fetiţa ce avea nevoie de grijă şi de mîna de care să se poată sprijini la nevoie, pentru ce şi de ce toate cîte le-ai făcut pentru mine, pentru ce te-ai îngropat pe tine în mizeria mea, de bună voie, neîmpinsă de la spate; aş vrea să înţeleg şi ştiu că nu are nici o logică, ştiu că nu e nimic de înţeles, toate le ştiu şi totuşi stau şi mă întreb; şi uite, vezi? chiar acum, cu întrebările astea ilogice, fără nici un sens aparent – nu fac altceva decît să îmi fac mie rău, să mă afund şi mai tare în porcăria asta a mea de viaţă pe care nici eu nu o înţeleg, de care aş vrea să scap sau pe care aş vrea cu orice preţ să o schimb, mă adîncesc mereu, cu cît încerc să ies parcă tot mai mult mă afund şi nu mai ştiu ce să fac, încotro să o apuc, spre ce ţărmuri, spre ce lumi, înspre care tu şi dinspre care eu, nu ştiu, nu pot, nu mai ştiu, nu mai pot şi tu nu mai eşti şi n-ai să mai fii niciodată, o ştiu, şi mi-e dor şi mi-e drag şi mi-e silă de mine şi de ceea ce am devenit; tu poate ai să ajungi la un moment dat undeva, cu siguranţă că ai să ajungi, poate n-ai să fii pe deplin fericită, dar măcar parte din toate cîte le-ai vrut au să fie acolo, alături, în imediata-ţi apropiere, şi tare sper că are să îţi fie bine, însă eu…ştiu şi simt că n-am să ajung nicăieri, că niciodată scopul propus n-o să îl finalizez, ştiu că mereu am să trăiesc cu iluzia, cu gîndul, cu speranţa şi visul, am să mă complac tot restul existenţei mele ratate într-o trăire în trecutul a ceea ce niciodată n-a fost, a ceea ce doar imaginaţia mea bolnavă a născut, poate chiar fără voia ei, şi ştiu că acolo, undeva departe în timp ai să îţi rîzi de mine şi de ceea ce am ajuns, şi ai să îţi rîzi pînă şi de povestea asta a noastră atît de subit terminată acum, fără prea multe vorbe sau atingeri de mîini, ai să rîzi de toate şi are să îţi crească pofta de viaţă şi fericirea găsită, ai să arăţi altcuiva albul dinţilor şi zîmbetul ochilor trişti, pe care atît de mult le iubesc eu şi de care mi-e din ce în ce mai tare dor, dar ce mai contează în fond, oricum ai să pleci în lumea ta, în lumea părinţilor tăi, în fericirea obligată şi căsnicia perfectă gîndită de alţii, oricum ai să pleci şi eu oricum singur am să rămîn, doar eu cu visele mele, cu gîndurile aiurea duse la tine, cu mirosul sub-braţului tău parfumat rămas pe tricoul cu care dormeai la mine – tricou cu care şi acum, după atîta vreme, încă mai dorm în braţe – cu astea am să rămîn eu şi cu nimic alta, şi aripile mă dor, şi îmi apasă obositor spatele, şi nu mai ştiu să se întindă şi eu nu mai ştiu ce să fac cu ele şi uite că deja mă aberez şi nu mai am sens şi am să mă opresc pînă nu am să devin obositor, oricum ştiu că n-ai să citeşti decît pe sărite – ştiu că nu-ţi plac scrisorile, ale mele cu atît mai puţin – şi ai să îmi spui că oricum ştii dinainte ce-am scris, aşa că am să mă opresc, da, aici am să mă opresc, am să mă opresc şi am să tac; atît pentru acum, pentru tine, despre mine şi noi…
te iubesc la fel de frumos ca şi pînă acum,
atîta doar că tu nici acum nu o ştii,
acelaşi,
mereu acelaşi,
doar pentru tine,
eu”
îşi lăsă capul pe spate şi-şi pocni oarecumva satisfăcut degetele; “de scris, uite că am scris; mă întreb doar dacă şi cînd are să ajungă scrisorica asta la EA; de parcă nu aş şti că mereu are să îmi fie frică să merg să o caut, cînd ştiu că totul e gata de-acum, de parcă nu aş şti că are să îmi fie frică, şi dacă am să ajung la EA, să îi întind foile astea cu mînă tremurîndă, de parcă, de parcă, de parcă…”; gîndurile îi fugeau, ca de obicei, înspre departe, îşi imagina deja cum are să îi închidă uşa în nas, motivînd cu cine ştie ce examen sau cu cine ştie ce altă chestie ciudată neputinţa de a-i vorbi, o vedea mică şi ghemuită pe culoarul îngust şi întunecos, fumîndu-şi cu sete ultima ţigară şi privind în gol peretele sau femeia dinainte-i, o aşeza în diverse locuri şi-n diverse acţiuni şi îşi zîmbea sieşi în gînd, cu speranţa că poate EA îl aude sau poate îl vede de undeva, dintr-un colţ al camerei lor, dintr-un colţ de unde abia a şters pînza de paiajen şi unde stă ascunsă de atîta amar de vreme şi veghează asupra lui şi el ştie şi tace de frică să nu o sperie şi EA să fugă, şi EA speră ca el să se apropie, să o zărească şi EA să poată să-i sară de gît şi să-l sărute frumos şi adînc; “iar visezi aiurea, prostule!” îl trezi brusc drăcuşorul; “mai bine du-te şi te spală”, auzi mai apoi; zîmbi a neînţelegere, împături atent cele două coli scrise mărunt, le aşeză în sertarul mic al biroului – “poate uit de ele…!” – se ridică de pe scaun, se îmbrăcă în fugă şi plecă spre oraş;
tiparele unei noi vieţi îl speriau şi stătea acolo lîngă EA, privind-o ca pe o scăpare, ca pe o trecere dincolo, unde trebuia el de fapt să ajungă; nu înţelegea nimic din toate cîte i se spuneau - sau poate nu vroia să înţeleagă - nu auzea nimic şi parcă peste tot în jurul lui se vorbea o altă limbă, necunoscută lui, limba lor, a tuturor celorlalţi, limba EI, pe care el acum trebuia să o înveţe; antenele i se mişcau într-una în stînga şi în dreapta, încercînd să prindă din zbor măcar cîte un cuvînt, cîte un sunet care să îi sune cunoscut, însă în continuare pentru el nu se întîmpla altceva decît că se simţea stingher într-o lume care nu era a lui;
lumea în care el trăise atîţia amar de ani, lumea pe care şi-o crease cu mîna lui, cu gîndurile şi cu speranţele lui - urma acum să fie zdrobită, asemeni Zidului Berlinului, asemeni Bastiliei, asemeni atîtor alte lucruri minunate şi de folos la vremea lor, dar care, spre nenorocul lor au ajuns să trăiască timpuri ce nu le mai aparţineau; şi lui realmente îi era frică; nu ştia ce presupune lumea aia, iar frica de nou fusese întotdeauna undeva înlăuntrul lui, organică, dureros de apăsătoare; habar n-avea cam ce ar fi trebuit să facă, cum să se comporte, încotro s-o apuce şi cui să îi zîmbească; nu ştia, încă nu ştia şi nu înţelegea nici măcar limba pe care cei din jurul lui o vorbeau; însă pe EA o iubea şi ei avea de-acum să i se dăruie cu totul, pentru EA avea să trăiască, ei avea să îi vorbească de acum încolo şi cum altfel ar fi putut-o face dacă nu intrînd, acceptînd şi pînă la urmă dorindu-şi lumea aceea nouă, universul ăla străin, căci ştia că EA niciodată nu are să intre în lumea lui şi nu atît din cauza ei, ci mai degrabă a “sistemului”, a felului în care fusese crescută şi educată, a unor părinţi înguşti şi ipocriţi, ori el nu putea să-şi permită o asemenea pierdere; nu din nou; trebuia să spargă coaja aia în care trăia, carcasa aia maro şi dezgustătoare, trebuia să renunţe la părul de pe picioare şi la antene, la ochii mari şi fără expresie, la mîncarea vegetariană şi la umblatul noaptea pe străzi - cît de greu trebuia să îi fie unei creaturi a nopţii să se rupă de întuneric… - şi pînă la urmă - şi poate asta îl durea cel mai tare - trebuia să renunţe la cel mai bun şi mai frumos lucru pe care îl avusese vreodată, trebuia să renunţe la aripi, trebuia să renunţe la libertate; ori asta nu ştia dacă putea face; şi din nou un gînd care îl speria, din nou o fobie, din nou un soi de fugă de realitate, din nou, din nou, din nou; şi nu ştia de ce, dar era convins că şi de data asta are să o dea în bară, ştia că nici de data asta nu are să iasă nimic aşa cum ar fi vrut, aşa cum ar fi fost frumos, aşa cum, poate ar fi trebuit, ştia că are să-şi bată joc din nou de amîndoi, şi de el, dar mai ales de EA şi asta îl durea, îl durea pînă la sîngerări abundente din toată fiinţa, îl înnebuneau gîndurile, îl înnebunea întreaga lui fiinţă, întreaga lui existenţă ratată; şi zîmbea la gîndul că de cîte ori se pomenise în faţa EI ratat, de atîtea ori ea îi spusese să tacă din gură, că el nu e ratat, că doar vrea să se considere aşa, că el de fapt e un om minunat, plin de calităţi şi talente, care făcuse o grămadă de lucruri bune în viaţă, şi el ştia că îl minte, ştia ce discutase EA în prealabil cu colegele de cameră, ştia că îl consideră ratat, pe toate le ştia, dar mai apoi se gîndea că poate totuşi îl iubeşte şi de asta îi spune toate cîte i le spunea, se gîndea că poate chiar are să îl ajute să iasă din lumea lui închisă, că are să îi deschidă ochii spre lumea EI, şi atunci zîmbea iar, cu ochi obosiţi, visînd; şi nu mai ştia ce să facă……
inevitabilul avea să se producă, însă, oricum, într-o bună zi; fie că el vroia, fie că nu, fie că cineva îi impunea asta, fie că, presupunînd prin absurd, într-o bună zi şi-ar fi dorit-o chiar el - mai devreme sau mai tîrziu tot avea să ajungă parte din lumea EI, parte din lumea lor, a celor de afară, a celor fără aripi şi fără de libertate, mai devreme sau mai tîrziu tot avea să le înveţe limba, tot avea să se poată înţelege cu ei, iar lui îi era frică, îi era tare, tare frică de toate astea; şi inevitabilul ăsta se produse cînd se aştepta el mai puţin; atîta doar că nu e acum, aici, nici timpul şi nici locul să vorbesc despre asta; schimbarea lui, integrarea lui în societatea aia pe care o ura aşa de mult, renunţarea la principiile lui de-o viaţă - toate vor face subiectul unor pagini ceva mai încolo, nici eu nu ştiu exact unde; sau poate nici măcar nu or să mai apară; oricum, poate prea puţini din cei ce-au să ajungă să citească rîndurile astea or să fie interesaţi de viitorul lui; viitorul cuiva nu e niciodată interesant, măcar pentru simplul fapt că el trebuie discutat înainte de a se întîmpla, fapt ce nu-i conferă nici un pic de grad de hazard, de nebunie, de fast şi culoare, nu are nimic; e fad şi fără de sens; pe cînd a vorbi despre trecutul cuiva, a diseca toată viaţa unui om, aşa cum ani de zile el a trăit-o, a lua deoparte fiecare clipă a existenţei lui - fie ea şi ratată - e cu totul şi cu totul altceva; e mult mai incitant şi mai plin de viaţă; şi poate de asta zic că, în fond şi la urma urmei, nu văd în ce măsură viitorul lui ar avea ceva de oferit cuiva; să mă întorc mai bine undeva înapoi, undeva în vreo cameră unde am să-l găsesc stînd şi fumînd, sau în vreun local, sau în braţele vreunei femei şi să încerc să pun pe hîrtie ceva din ce-aş găsi pe acolo;
şi poate era mai bine aşa; maybe; perhaps; who knows; poate golul dintre ceea ce era şi ceea ce fusese trebuia să fie acolo, să se işte mereu între ei doi, el şi El, cine-a fost cîndva şi cine era să fie acum, poate aşa era lumea lui, şi cine ştie cine şi de ce îi planificase aşa existenţa; i se făcuse brusc dor, dor stînd la o bere singur, cum de-atîtea ori o făcuse înainte şi cum atît de rar o făcea acum, i se făcuse dor de tot ceea ce odată fusese acolo lîngă el, tot ceea ce cîndva gîndea a fi al lui, aşa cum nimeni nu ţinuse niciodată în mînă, şi nu mai ştia ce să creadă; imaginaţia îi fugea razna, înspre undeva unde cîndva o ţinuse pe EA în braţe, aceeaşi EA care acum nu era, acea EA căreia îi scria acum, noaptea, pe calculator, beat mort şi singur de tot, gîndul îi fugea în cămine studenţeşti şi camere închiriate, mici şi cu pereţi albi, cu ferestre mari şi balcon cu vie, mobilă veche şi radio cu lămpi în beci, îi venea, oarecumva, să se-ntoarcă-n timp şi să-şi repare greşelile, să şteargă vorbe şi să nască zîmbete din ochi trişti, îi venea să stea la o masă de lemn, pe-un scaun de lemn, în crîşma aia în care-şi mîncase ani din viaţă, gîndul îi fugea şi tăcea;
tocmai trăise una dintre cele mai ciudate senzaţii pe care îşi amintea să le fi trăit vreodată; descoperise undeva, într-o margine de parc arădean, o terasă, ascunsă între copaci, printre tufişuri şi clădiri vechi (pînă şi numele era sugestiv: „Perla”), terasă cu mese vechi, cu picioare de fier greu, imposibil de mutat dintr-o parte într-alta, terasă cu feţe de masă de muşama ruptă aproape la toate colţurile, cu bere la preţuri fireşti şi vodkă jenant de ieftină, cu o chelneriţă uşor isterică (doar azi-noapte plecase de-acolo la ora 2…), cu ciorapii întinşi pe picioarele groase – rupţi în ambele călcîie, terasă unde, mai presus de toate, acum, în al treilea mileniu al minunii ăsteia de existenţe – încă se mai asculta Savoy, timid, de undeva din nişte boxe pe care probabil nimeni nu le văzuse vreodată; şi vă ziceam că tocmai trăise una dintre cele mai ciudate experienţe: se simţea undeva în urma cu cel puţin 20-25 de ani; la mesele de care vă vorbeam mai devreme – îmbrăcaţi în costume demodate, cu şosete în sandalele din imitaţie de piele – zeci de bătrînei stăteau şi beau fiecare cîte ceva (bere normală, la halbă, bere fără alcool, Fanta, apă plată şi cafele), sorbeau agale fiecare din paharul lui, făcînd politică sau mişto de chelneriţa cu ciorapii rupţi, strigînd unii la alţii şi arareori la cei din jur (unul dintre ei strigă după fată: „Unde-i restul meu ?!”; luase un 50 de vodkă la 15000 suta şi plătise 10000…), figuri ciudate apărute parcă de undeva dintr-un soi de muzeu post-război (mi-amintesc de Pink Floyd şi al lor „Post war dream”…); şi undeva mai încolo (cobori cîteva scări distruse de vreme şi de miile de paşi strîmbi ce le-au călcat), undeva mai încolo, zic, găseşti cea mai mişto imagine: a doua „echipă” de bătrînei, cei ce stau în parc de dimineaţa pînă seara şi joacă fie şah, fie table, fie poker sau filcăi; oameni mici, în aceleaşi costume răpănoase, doar că de data asta nespălaţi şi în adidaşi; treci pe lîngă ei şi mirosul dur, acru şi tare de nespălare te umple cu totul, te-nconjoară, ca şi cînd, măcar pentru cîteva clipe, ar face parte din tine, ca şi cînd nespălarea lor e şi a ta, a noastră a tuturor, ca şi cînd tu însuţi ţi-ai dori să poţi face parte dintre ei, să te amesteci în jegul lor, să te trînteşti la una din mesele alea pline de praf, soioase chiar, şi să te alături vreunui joc pe care poate nu l-ai jucat niciodată; îşi afundă mîinile în buzunarele strîmte şi privirea începu să-i fugă de-a lungul meselor de piatră; zîmbea de undeva din colţul buzelor, neştiind nici el ce anume îl făcea să zîmbească, ce anume îl atrăgea atît de mult la oamenii ăia, de ce ar fi vrut să se alăture lor şi, mai presus de toate, ce anume îl oprea să facă lucrul ăsta;
îşi amintea, de undeva de departe, ziua în care întîlnise Visul; un fel de zi oarecare, zi dintr-aia în care te trezeşti dimineaţa şi-o iei agale spre serviciu, o zi în care nu se întîmplă nimic, una din multele în care nimic altceva decît un stress infernal simţi că te cuprinde, te-nfăşoară, te-ncercuieşte cu totul, şi simţi cum nimic nu mai are sens, simţi cum de undeva din interior te-apucă dorul de ducă, cheful de nici tu nu mai ştii exact ce, şi nu-ţi vine decît să-ţi iei cîteva tricouri şi-o pereche de blugi într-o geantă veche – şi să pleci înspre nici tu nu mai ştii unde, atîta doar că trebuie să fie departe de toţi şi de toate;
stătea acum undeva pe un balcon, cu vîntul amestecîndu-se în păru-i rebel ca întotdeauna, stătea bînd bere şi se gîndea la ziua aia; partea tristă e că nici acum, cînd scriu, nu ştiu dacă vreodată a înţeles dacă în clipele alea pielea i se făcea precum cea a găinii din cauza vîntului sau din cauza amintirilor şi-a gîndului la Vis; în fine, ideea era ca se simţea, din nou, aşa cum de mult nu mai fusese, aşa cum numai în facultate se mai simţise, unul din puţinele momente în care nu se simţea copleşit de singurătatea aia pe care atît de mult o ura, unul din momentele în care nu mai era nimic să-şi dorească pe lumea aia: avea vînt, avea bere, avea ţigări, avea muzică (un Chris Rea, poate un soundtrack la JCS, poate un Jewel sau o Patsy Cline) şi avea gînduri; multe, frumoase, pline, aşa cum numai el ştia să le gîndească, gînduri ce meritau, ce cîndva aveau să fie puse pe hîrtie, gînduri, imagini, vise, dorinţe, frumuseţi cum rar vezi, cîte un pic din fiecare, el, EA, copilul, Visul, umbra, femeia-copac, adra, cîrlionţul, cîte un pic din fiecare;
„doamne! de ce nu se poate să fim acum, acolo, în clipa pe care o visăm ore în şir, zile la rînd, ani poate, de ce nu putem, măcar o dată în viaţă, o singură nevinovată dată să privim în ochii celuilalt, să-i zîmbim frumos şi să dispărem; să dispărem de mînă cu omul ăla pe care l-am visat toată viaţa, omul ăla cu care copii fiind – ne imaginam c-aveam să trăim o veşnicie, omul ăla minunat al cărui singur defect e faptul că ni s-a arătat înaintea ochilor plînşi sau doar obosiţi – o clipă sau o viaţă prea tîrziu…” – asta gîndea, bătut de vînt, de data asta închizînd ochii ascultîndu-l pe Dylan şi-al lui „I shall be released”; Visul lui, cel cu picioare subţiri, ochi verzi şi părul roşu, cu miros de ceva bun şi crud, dulce şi a dorinţă aducînd, Visul lui cu dinţi strîmbi şi inel de tinichea, Visul cu care i-ar fi plăcut cîndva să fugă departe – îi stăruia acum în minte, ca şi cînd niciodată nu l-ar fi părăsit, ca şi cum mereu ar fi fost acolo lîngă el – avea sînii mici, asemenea EI; poate şi de-aia – ca şi cînd nimic n-ar fi început şi nimic nu s-ar fi terminat vreodată între ei, ca şi cînd, undeva, departe, în adîncul a fiecare dintre ei, ştiau amîndoi că trăiesc într-o lume aparte, o lume mult departe de realitate, o lume pe care nimeni, niciodată n-ar fi înţeles-o, o lume doar a lor, în care fiecare din ei era stăpîn pe tot ceea ce însemna celălalt, o lume cu soare, ploaie caldă, mult verde, zîmbet, căldură, dorinţă de carne şi dor; imagini îi alergau înaintea ochilor, desfăcute unele de altele, fiecare dintr-o poveste aparte parcă, fiecare cu un sens al ei anume, doar de ea însăşi înţeles, toate legate între ele doar de imaginea Visului: maşini de oraş, cafenele, vînt, McDonalds, apă plată, etajul 10, rîu, lac, semafoare, păr rebel, străduţe înguste neştiute de nimeni, „Perfect Day” (Lou Reed) acum, cer albastru, groaznic de albastru, teatru, „I’m glad I spent it with you”, copilărie, „Weekenders on our own”, „I thought I was someone else, someone good”, biserici, copii de ţigan, telefoane mobile, tristeţe, fericire, iar mult verde, ziduri, statui, iar albastru, nuduri, vise, şi-apoi, iar, imagini; într-însele, dintr-însele, fiecare pentru fiecare, clipă de clipă, mînă în mînă; mi-e dor de nebunia tinereţii, mi-e dor, nu mai ştiu, ca de atîtea ori înainte, unde se termină el şi unde încep eu, aş vrea să mă ştiu îndrăgostit ca atunci, odată, cîndva, mi-ar plăcea să pot fi Frank Sinatra în „Strangers in the night” sau Gene Kelly în „Singin’ in the Rain”, mi-e dor de nopţi pierdute într-un parc, pe o hintă ce scîrţîie, ori în iarbă, ori pe-o bucată de beton tocit şi rece, mi-e dor de certuri de oameni tineri ce se iubesc, mi-e dor de ceva ce n-o să mai am niciodată, mi-e dor de mine ce eram, mi-e dor de mine cel pe care atîta l-am iubit, mi-e dor de mine cel ce făcea orice, oricînd, oricui, mi-e dor de mine cel fără grija zilei de mîine, de mine frumos, de mine cu plete, de mine cu evazaţi şi ie, cu chitara în mînă şi gîndul dus aiurea, mi-e dor de tot ce nu mai e, de femei cu picioare lungi la care abia de-ndrăzneşti să priveşti, de inutile plimbări de unul singur, de vodka pe care n-o mai pot bea, de scrisorile pe care nu le-aş mai ştii scrie, mi-e dor să pot spune „te iubesc”, mi-e dor de primăvară, de strîngeri de mînă şi futu-i, nici eu nu mai ştiu de ce;
stătea singur, în capăt de masă, privind atît cît se vedea din goliciunea picioarelor fără ciorapi vîrîte în pantofi, picioare de încă ne-femeie, picioare de nici copilă parcă, goliciune lungită cumva de carourile pantalonilor şi de bordo-ul pantofilor, privea goliciunea asta şi gîndurile-i fugeau, ca întotdeauna, departe, undeva unde ar fi trebuit să fie EA, singură şi frumoasă, mică şi în negru îmbrăcată, aşa cum o ştia el, cu sînii mici şi ochi mari, părul roşcat şi zîmbetul strîmb;
căderile depresive deveniră parcă mai rare de cînd copilul lui drag era în preajmă; se trezea însă în toiul nopţii, în faţa calculatorului, ascultînd cîte un Donovan cîntînd „Lalena” sau un Creedence sau cine ştie ce altceva, se trezea acolo privind din nou tîmp pereţii, ca de atîtea ori înainte, la fel de oarecumva pustiit şi de golit pe dinăuntru, aşa cum se golesc ouăle de Paşte, înainte de încondeiere, golit şi pustiit se ştia şi nici măcar nu simţea lipsa neapărată a ceva sau a cuiva, nici măcar nu durau mai mult de 15 minute, poate o juma’ de oră, toate căderile astea în sine; simţea doar pierderea aia interioară, pierdere în sine însuşi, înlăuntrul a tot ceea ce construise pînă atunci, se simţea prizonierul propriului suflet şi a propriilor gînduri şi sentimente;
mizeria din jur îl dezgustase întotdeauna; şi nu vorbesc aici strict de mizerie la propriu (dacă e pînă acolo, trăise mereu într-un morman de haine murdare, vase nespălate, scrumiere pline şi sticle goale); mai degrabă ar fi vorba aici de mizeria din sufletele celor din juru-i; din vorbele şi mîinile celor din juru-i; întotdeauna încercase, uneori disperat, să salveze măcar ceva din ceea ce atît de frumos se cheamă în Engleză „filth”; numai că mereu e nevoie de acea a doua mînă care să-ţi fie alături, sprijin şi durere, atunci cînd ai nevoie de ea; ori...atunci cînd mizeria nu se lasă spălată cu nici un preţ – singur n-ai cum s-o-nvingi; şi din nou se întorcea la vechile lui depresii, la vechile gînduri, vechile dureri, imagini, goliciuni, goliciuni pînă şi ele pustii;
„daddy, what else did you leave behind for me ?!” – ar putea fi motto-ul vieţii lui, pornind de undeva din adîncuri, de-acolo de unde nimeni încă nu călcase, de acolo de unde doar el se mai ştia întoarce, uneori, înapoi; se găsea pe sine undeva la capătul unei existenţe mici, avea mereu impresia că de aici încolo nu mai are ce să fie, de azi, de acum, de aici, din clipa asta, viaţa lui nu mai avea unde merge, nu mai era nici o cotitura, nici un crossroad care să-l pună vreo secundă în dificultate, simţea că totul e gata, că trăise tot ceea ce ar putea, fizic, trăi un om, simţea ca e gata, că se scurge el din el, se împrăştie undeva pe podelele proaspăt vopsite, că umple cu piele arsă şanţurile dintre plăcile de gresie, asemeni apei ăleia ce mereu i se scurgea la vecini, împiedicîndu-l să-şi facă duşurile aşa cum le dorea; asculta din nou Pink Floyd, „mother, do you think she’s good enough for me/mother, do you think she’s dangerous to me?”, şi simţea din nou golul ăla dulce pe care îl trăise de-atîtea ori înainte şi de care doar acum realiza că i se făcuse nespus dor, asculta Floyd şi bea din nou bitter de-ăla ieftin, şi undeva în sinea lui se simţea fericit:
„nu mai ştiu cine sînt; am pierdut de mult noţiunea propriei mele persoane şi nici măcar nu pare să mai îmi pese, în vreun fel, cine aş fi şi ce aş căuta de fapt aici printre voi; îmi amintesc cum într-o zi un om frumos cu păr lung şi ochii mari îmi zîmbi spunîndu-mi că niciodată cerul n-are să mai fie aşa de albastru cum odată îl ştiusem, îmi amintesc că îi zîmbisem şi eu, oarecumva cu drag, oarecumva cu dor, îi zîmbisem şi-l lăsasem să creadă în fericirea lui; oamenii din juru-mi nu au părut niciodată prea fericiţi de ideea că le-aş putea fi alături, o clipă măcar; ei, şi? nici măcar nu am visat vreodată la asta; mereu am găsit de-ajuns faptul că în imediata zi de după dezastrul lor aveam să aflu că vorbele mele erau acolo unde trebuiau să fie, ajunse în suflete, regăsite şi zîmbite, aşa cum le imaginasem eu cîndva – şi asta mi-era bine; mi-era de ajuns; şi-apoi iar: „ooh, I need a dirty woman...”; de ce? nu mă întreba; n-am ştiut şi n-am să ştiu niciodată răspunsul la asta; mereu însă am simţit nevoia ei undeva lîngă mine, aşa cum vine la mine căţeluşa teckel a alor mei şi se gudură şi se cuibăreşte undeva în braţele mele de cîte ori are ocazia, aşa simt eu undeva, organic, nevoia asta; poate e boală, poate e fericire; poate nu sînt singurul; şi de fapt, sigur nu sînt singurul; merg deseori pe stradă şi mă găsesc privind pe furiş – mereu mi-a fost frică de privirile directe în cazuri de-astea – cîte un tip de vreo trei ori mai lat în spate ca mine, la volanul vreunei maşini de-alea de care eu nu am văzut decît prin filme ori pe străzile Bucureştiului, în alea două zile cît am rezistat acolo, mă găsesc privindu-l cum ochii îi fug undeva pe partea cealaltă a străzii, undeva înspre vreo femeie nici măcar frumoasă, dar cu fusta scurtă şi picioarele lungi, foarte lungi, sînii blocîndu-i pe undeva mersul şi privirea, îl văd sorbind-o, imaginîndu-şi-o în patul lui, între picioarele lui poate mai păroase chiar decît ale mele, îl văd şi nu-mi pot stăpîni un zîmbet surd, trist şi poate ironic; şi ştiu că există şi ştiu că nu sînt singurul”
se întoarse şi privi în urmă-i, ca şi cînd brusc i s-ar fi făcut un dor nebun de ceva, nici el nu ştia prea anume de ce sau de cine, de cînd sau de unde, ştia, simţea doar că de undeva din interior nebunia vine, nestăvilită, vine aşa cum primăvara ne vin cocorii înapoi, se întoarse deci şi privi în urmă, spre ceea ce mulţi ar numi probabil trecut; nimic din cîte vedea prin sticla murdară din spatele omoplaţilor nu-i părea în vreun fel cunoscut, nimic nu aducea a ceva vreodată ştiut, nimic nu părea să fie aşa cum îşi amintise in dimineaţa aia cînd se trezise brusc de uruitul trenului ce-i trecea pe sub geam, dimineaţa aia în care i se păruse că viaţa ar avea totuşi un sens, că nu trăise chiar degeaba, aşa cum mama lui îi spunea mereu, că uneori cactuşii chiar înfloresc, că uneori semaforul chiar se face verde, sau că bătrîna de la colţ nu e chiar întotdeauna beată;
genunchi sprijinind coate, coate sprijinind palme, palme sprijinind fruntea rece şi plină de coşuri şi gînduri, asta era imaginea pe care lumea o povestea mereu despre el; nimeni nu ştia exact dacă el chiar are şi picioare, picioare ca noi toţi ceilalţi, nu ştia nimeni dacă ochii lui priveau vreodată înainte şi mai cu seamă dacă cumva vreodată priveau, sau mai degrabă, mijiţi, gîndeau ceva ascuns de un zîmbet pierdut în colţul gurii, nimeni n-avea habar dacă omul acesta fusese vreodată îndrăgostit, dacă ştia ce-i aia femeie, ori dragoste, ori ură, ori melancolie, ori fericire; pînă şi eu îmi imaginam fericirea lui ca fiind un fel de aşezare pe marginea unui pat sau pe braţul vreunui fotoliu rătăcit în sufrageria cine ştie cărei vecine căreia mai devreme se oprise să-i lase laptele pe ziua aia, o fericire pierdută între ultimul gînd ce-i străbătuse mintea bolnavă şi imediat următorul, la fel de sec, la fel de gînd, la fel de fără rost în minţile celor din jur, la fel de albastru şi fără de vreo anume esenţă; fericirea lui, un fel de două feluri, un fel de Janis Joplin pierdută printre manele şi 3rei Sud Est şi A. C. Minune, un fel de suc de mure pe masa la care beau poetul şi pictorul suprarealist, un fel de lacrimă în cana de cafea amară, un fel de nimic din cîte noi muritorii de rînd le cunoaştem, un fel de pom de Crăciun uscat deja, un ceva a cărui vreme e de mult trecută, un fel de ploaie ce se lasă aşteptată anotimpuri peste anotimpuri şi pe urmă vine tocmai iarna, un fel de test de inteligenţă dat unei căni, nimic spectaculos, nimic a transpiraţie pe şira spinării aducînd, nimic cu lacrimi în ochi şi zîmbet amar, nimic săltăreţ, nimic;
niciodată n-a înţeles de ce fericirea trebuia urlată în gura mare pe străzi, de ce trebuia mereu să ştie şi mama, şi tata, şi sora, şi bunicii şi toţi cum că el e fericit, de ce era mereu nevoie de justificarea fericirii ăleia puţine pe care uneori o simţea şi el, de ce toţi ceilalţi, toţi din juru-i, toţi ăia atît de des şi de alene fericiţi nu-şi împărţeau cu el bucuria şi doar el era ăla care mereu trebuia să fie cu zîmbetul pe buze ca şi cînd totul i-ar fi mers strună, ca şi cum lui nu-i murea niciodată cîinele, ca şi cînd lui nu i s-ar fi ofilit niciodată florile şi gîndurile, ca şi cînd iubita niciodată nu l-ar fi lăsat pe marginea drumului pustiit şi fără de vlagă, nu, el mereu trebuia să fie fericit, să zîmbească, ochii să-i rîdă şi mîinile să îi mîngîie mereu umărul vreunei femei; întotdeauna simţise şi crezuse că fericirea e un fel de ceva sacru, un fel de tabu, acel ceva mai mult apropiat de visul erotic de azi noapte decît de lipsa banilor de chirie – asta din punctul de vedere al cît de ascuns sau cît de la vedere trebuia ţinut –, mereu crezuse că fericirea trebuie dobîndită mai degrabă decît cîştigată sau primită, crezuse multe despre fericirea aia despre care toţi vorbeau în juru-i şi niciodată nu sperase că o va găsi, cu atît mai puţin că într-o bună zi toate gîndurile şi visele cu privire la ea aveau să îi fie spulberate; era în după amiaza aia de joi de toamnă tîrzie cînd colegul de colţ de cameră pe care îl împărţeau îl făcu să înceapă să asocieze fericirea cu speranţa, cu acea speranţă despre care tatăl său îl învăţase cîndva cum că e cel mai frumos dar pe care îl poţi face cuiva şi cum că niciodată nu trebuia să te zgîrceşti cînd venea vorba de asta; începuse atunci să creadă din ce în ce mai tare cum că fericirea e un fel de dar pe care îl primeşti uneori dacă ai fost cuminte, dacă ai păpat tot şi ţi-ai spălat farfuria, dacă nu te-ai îmbătat la cheful de azi-noapte şi nu ai dat banii de întreţinere pe prostii, un fel de surpriză din sacul peticit al unui Moş Nu-ştiu-cum mai bătrîn chiar decît Moş Crăciun însuşi, începuse să-şi imagineze tot felul de scenarii, de scene, mai degrabă, în care el stătea cuminte undeva pe o bancă în parc şi brusc apărea o femeie frumoasă cu un pacheţel legat cu fundă mare roşie în care ajuns acasă avea să-şi găsească fericirea, sau scene în care stătea întins pe patul din camera închiriată atunci odată doar pentru ei doi, cu ochii închişi şi pumnii strînşi, ca apoi să audă undeva în dreapta un zgomot ciudat, să deschidă ochii şi să descopere stupefiat blăniţa moale a unui animăluţ stînd speriat în colţul camerei, pe care să-l ia în braţe şi să aibă grijă de el luni de zile pînă să vină cel mai bun prieten şi să-i spună cum că de fapt îşi crescuse propria fericire, aducînd-o la maturitate, aducînd-o acolo de unde nu mai putea face nimic alta cu ea decît să o păzească bine de tot, să nu-i dea drumul pe stradă şi să n-o lase să răcească;
ajunsese într-atît de nedumerit, încît începu să creadă că nici măcar ceea ce trăise deja şi crezuse a fi fericire – nu era altceva decît un soi de amăgire, de autosugestie cretină care pînă la urmă avea să-l îngroape în propria-i mizerie existenţială, în propria-i iluzie la adresa vieţii şi a tot ce era în vreun fel legat de ea, începu să creadă toate astea şi se simţi stors de puteri, stors de vise, de imagini şi dorinţe chiar, şi nu găsi nimic altceva mai bun de făcut decît să-şi înece amarul – cît de patetic şi de uzat sună! – în cîte o sticlă de vodcă sau în cîte un joint de marijuana căpătat de la cine ştie cine, cine ştie prin ce eforturi;
nu ştia de ce se îmbătase; poate doar simţise o nevoie organică să o facă, poate i se părea cum că prea multe i se răstoarnă în cap acum, nici el nu mai ştia ce, ştia doar că ar fi vrut să fie undeva departe, undeva unde să nu fie nimeni, undeva unde să fie doar el şi singurătatea lui, doar el şi el, nimeni altcineva, ar fi vrut să fie undeva unde nu l-ar fi frecat nimeni la cap, în nici un fel, pentru nici un fel de chestie şi fără vreun motiv anume, ar fi vrut nimic alta decît să fie singur, singur şi uitat de toţi, fără părinţi certîndu-se, fără logodnice spunîndu-i că miroase a fum de ţigară, fără nimic alta decît el;
undeva, în adîncuri, durerea ultimelor clipe îi dădea fiori; n-ar fi putut niciodată explica în cuvinte alese de ce, de unde sau cum; simţea doar că, undeva, lăuntric, făcuse ceva rău; şi nu era doar farfuria aia de doi bani pe care o spărsese cu doar cîteva minute în urmă, nu era doar atît; era mai degrabă faptul că acum copilul lui drag dormea în cealaltă cameră, că lui urma să îi fie destinată o noapte de singurătate, fără omul mic, omul pe care în fiecare noapte îl lua în braţe cînd mergea la culcare, omul mic şi bun care gemea într-un fel anume de fiecare dată cînd simţea că el se băgase, în sfîrşit, în pat, copilul lui drag, cel mai drag, singurul, nu era doar farfuria, îşi amintea din nou, era mai degrabă lipsa lui, a omului mic, copil drag alături de el; se găsea din nou, ca de atîtea ori înainte, în faţa unei doze amărîte de bere ieftină (al cărei număr îl pierduse cu mult în urmă), în faţa berii, cu ţigara aprinsă în colţul stîng al gurii, cu Yes venind de undeva din spatele biroului (boxele erau mereu aşezate aiurea), se găsea din nou în aceeaşi atmosferă familială (sau familiară, cum preferaţi mai bine !), din nou acolo, din nou la fel, din nou el cel de demult, cel la care visa deseori, cel al cărui strigăt deseori disperat nu-l mai auzea nimeni, cel niciodată atît de el pe cît şi-ar fi dorit cu adevărat să fie, cel niciodată atît de frumos şi de liber cum odată fusese, cel el care cu doar clipe în urmă trîntise farfuria aia de mocheta crem, cel el, cel care;
pe EA o iubise mult; pe EA o visa şi acum, prins în mrejele stupide ale unei noi primăveri, pe EA ştia că n-are s-o mai vadă probabil niciodată, despre EA însă scria, EI îi scria, EI i se dedica, oarecumva, de fiecare dată cînd se pierdea între literele de-acum negre ale tastaturii, între minutul scurs şi cadenţa oarecumva picardiană a lacrimilor ce refuzau de fiecare dată să lovească mîna sau masa sau orice s-ar fi ivit în preajmă în momentul respectiv; mîna EI era mereu mică şi moale alături de el; nu reuşea niciodată însă să-şi amintească exact cum anume arăta mîna aia; cît de lungi erau degetele, sau ce formă aveau unghiile, sau cum şi unde se întretăiau liniile din palmă; uneori avea chiar impresia că niciodată nu atinsese mîinile alea cu adevărat; era ca şi cînd le-ar fi visat doar, ca şi cînd toată viaţa – dacă două luni de convieţuire cu cineva ar putea fi numite viaţă ! – şi-ar fi imaginat doar că EA într-adevăr avea mîini şi că pe deasupra erau şi frumoase, aşa cum femeia lui ar fi trebuit să le aibă; era ciudat cum gîndurile îi fugeau acum prin minte; nimic nu se lega, nimic nu părea să mai aibă sensul – chiar şi aparent – pe care cîndva îl avea, nimic şi nimeni nu mai părea să înţeleagă ceva din cuvintele ce se scurgeau demente din degetele lui; şi nu că ar fi contat; numai că avea el impresia că datoria lui – impusă de sine – nu era făcută aşa cum i se ceruse, avea impresia că nu se mulţumeşte el pe sine, că nu face nici măcar un pas aşa cum ar fi vrut, că totul se scurge împotriva lui, împotriva legilor firii, că natura întreagă se revoltă împotriva lui; ar fi vrut, pe undeva, să poată da vina pe primăvara nouă ce tocmai apăruse înaintea ochilor lui, primăvara aia pe care o aşteptase un an de zile, un an întreg, necontenit, cu sufletul al gură, ar fi vrut să poată da vina pe ea, însă ceva din adîncuri nu-i dădea voie, ceva se încăpăţîna să-i repete că e doar el de vină, că el se schimbase, că el nu mai e cel pe care odată se ştia a fi, cel pe care se învăţase să fie, cel pe care se iubea, cel pe care se visa a fi toată viaţa (ştiu că forţez limba, dar mi-e bine !), cel pe care el, cu el, din el, despre el se vroia;
acum, aici, în acorduri de Dire Straits, timide şi reci, totul părea altfel; totul părea a veni de undeva din urmă, copleşitor, dureros şi repetitiv, într-un ciclu infinit ce se întrerupea totuşi pe alocuri, pentru a reveni mereu şi mereu în aceleaşi puncte, simţea din nou acea spirală despre care am mai vorbit (sau despre care urmează să mai vorbesc, că oricum ordinea gîndurilor şi a rîndurilor e total aleatoare), simţea că totul se întoarce, un fel de „cu susul în jos” al propriei sale existenţe, un fel de ca şi cum te-ai apuca să-ţi scrii jurnalul de la coadă la cap, ca şi cum ai ştii dinainte ce are să ţi se întîmple şi totuşi te bucuri de fiecare dată cînd ceva nou ţi se întîmplă, simţea că se scurge el între sine şi EA, între ele şi copilul drag, între vieţi trecute şi viaţă actuală, între gîndul de ieri şi ideea ce va să vină mîine, simţea o mulţime de lucruri pe care nu le putea înţelege, nu le putea explica sau culege dintre gînduri, decădea între cuvinte şi se simţea dus departe;
dacă adevărul ar putea vorbi, poate la un moment dat am înţelege unde şi de ce greşim, cui şi cînd facem rău, poate am fi mai înţelepţi, mai curaţi, mai frumoşi şi mai plini de lumină; însă stau şi mă întreb de unde şi cînd vine adevărul acela atoateştiutor, cui anume i se arată şi care e, de fapt, rolul lui; pentru cine şi pentru ce trăieşte, unde merge, de unde vine şi care e, de fapt finalitatea unui adevăr care spune; adevărul ar trebui, pînă la urmă, să tacă, să nu mai zică nimic altceva decît omul din al cărui suflet totul a răsărit, ar trebui poate mai bine mai departe să mintă, ar trebui poate el pe sine să se ascundă cumva; mă gîndesc doar la el, la personajul atît de controversat al poveştii asteia fără cap şi coadă, mă gîndesc doar la el şi la cum mereu acelaşi nenorocit de adevăr l-a pus în nişte situaţii fără de scăpare, idioate chiar, din care pînă la urmă nu s-a ales cu nimic alta decît cu dezamăgire, singurătate, gust amar şi tristeţe;
“nu te iubesc; ţin la tine; te apreciez; şi te cunosc; dar nu pot să te iubesc; nu mai pot să iubesc pentru că am trădat iubirea; am trădat cel mai curat şi mai profund sentiment pe care cineva îl avea pentru mine şi de-atunci nu mai merit să iubesc; de-atunci am început să distrug totul, totul din jur, oamenii - mai ales pe cei care ţin la mine; l-am trădat, fizic şi psihic, pe omul cel mai curat care poate să existe şi el mă iartă, dar eu nu pot să mă iert; trăiesc cu uimirea că mai pot să trăiesc;
nu te lega de mine; tu eşti omul făcut să trăiască din suferinţă, însă atîta cîtă ţi-aş putea crea nu meriţi; şi ţi-aş crea; fericirea pe care ai simţit-o nu era reală; nimic din ce-ţi imaginezi despre mine nu este real; reală va rămîne întotdeauna plecarea mea; eu plec tot timpul; nu mă vei putea face să stau şi nu mă vei găsi niciodată în locul şi momentul pe care le bănuieşti; ai spus că eu sînt momentul, secunda, clipa; e singurul loc în care ai dreptate, dar lucrul ăsta e mult mai adevărat decît ai putut să crezi; nu sînt întreagă pentru tine; sînt doar cîteva clipe, adunate cu greu; nu-ţi imagina că mă iubeşti, pentru că nu ai ce iubi, sufletul meu e împrăştiat, risipit, nu cunoaşte timp şi spaţiu; sînt în trecut şi sînt în viitor şi, din cînd în cînd, şi în prezent dar niciodată şi nicăieri în întregime; nu căuta în mine o împlinire; singura pe care ai putea-o avea e cea a neîmplinirii;
nu poţi afla şi nu vei afla niciodată prea multe despre mine nici măcar de la mine, pentru că majoritatea lucrurilor pe care le fac nu au sens, căci le fac numai cu o parte din mine;
dacă poţi iubi aşa ceva, atunci nu te voi lăsa s-o faci;
de fapt cred că tu ai putea să iubeşti orice fată; atît doar (şi noroc!) că nu ai cum să stai să-i găseşti fiecăreia calităţile; dar este sigur că nu ai nevoie să te iubească cineva, ci ai nevoie să iubeşti, să te dărui şi să suferi pentru asta; n-ai avea ce face cu iubirea cuiva, te-ar încurca şi te-ar inhiba, pentru că ce îţi place ţie este să-ţi…reverşi speranţele asupra cuiva;
totuşi avem un mare punct comun: ne alegem prost oamenii pe care să îi iubim; adică vreau să zic că ni-i alegem perfect astfel încît să suferim cît mai mult;
vreau să înţelegi că-ţi scriu aici ceea ce gîndesc (şi ceea ce simt….);
nu pot să definesc sentimentele mele pentru tine; la început am fost foarte curioasă; apoi te-am cunoscut;
te-am lăsat să scrii despre mine şi pentru mine; apoi ai greşit; pentru că, ceea ce scrii, trebuie să scrii cu mintea; cu inima nu poţi să scrii, aşa cum cu mintea nu poţi să iubeşti; deci cu sufletul trebuie să iubeşti iar cu mintea să-ţi scrii iubirea, s-o arunci afară, şi neapărat cu mintea s-o faci, dacă vrei să-ţi pui sufletul în poezie; altfel…se risipeşte;
ca al meu;”
scrisoarea data de cu mulţi, tare mulţi ani înainte de povestea cu EA, cu mult înainte de a-şi conştientiza propria ratare şi propria lipsă de sens şi de existenţă; pe vremea aia nu-i păsa de nimic; era tînărul rebel, cu pletele abia începînd să-i crească pe umerii înguşti, cu abia cîteva fire de păr în mustaţa ce acum îi intra în gură, era vremea cînd încă mai credea în sinceritate şi-n oamenii frumoşi şi buni, în vise şi speranţe, vremea cînd nu-l durea sufletul şi nu îi curgeau ochii, cînd aripile încă nu-şi dezvăluiseră identitatea, timpuri în care ţinea femeile de mînă şi le vorbea despre frumuseţe - a lor sau a altcuiva, cine ştie ce sentiment sau credinţă - privindu-le în ochi, era pe cînd ştia încă să iubească, pe cînd încă spera să fie odată iubit, în orice caz, era cîndva demult, nici nu-şi mai amintea cu cîţi ani în urmă; ştia doar că iubise umbra; o iubise cum nu iubise pe nimeni pînă atunci; iubea pentru prima oară, visul din copilărie devenea realitate, în imediata lui vecinătate, fericirea visată era acum lîngă el şi el ştia asta şi o privea în ochi şi rîdea, rîdea cum n-o mai făcuse niciodată, rîdea cum nu avea s-o mai facă de atunci încolo, şi ea ştia şi-l lăsa şi îi zîmbea din vîrful buzelor - ea care avea un zîmbet pentru fiecare cuvînt pe care îl avea de spus, ea pe care nu te puteai supăra, ea care niciodată nu ridica tonul la nimeni, ea care mereu găsea ceva bun de zis, ea - şi tăcea;
recitind scrisoarea, acum, după atîta amar de vreme, în camera îngustă mirosind a mucegai de cartofi - îşi amintea de copilărie, îşi amintea de primele zile cu ea, de primele zîmbete, de primele cuvinte, şi nu se ţinuseră niciodată de mînă, ea era mereu în dreapta lui, micuţă şi cu păr auriu, cu mîinile lungi şi cu degete subţiri a inimă şi suflet vorbind, se gîndea la iarnă, mai apoi la prima lor vară împreună, se gîndea la zecile, sutele de ore petrecute împreună, pe ascuns, în camere nici jumătate cît asta în care era el acum, ore în şir în care nu făceau altceva decît să vorbească, în care el nu se mai oprea din cuvinte, nu se mai oprea din iubit, în care ea stătea mică într-un colţ şi zîmbea ascultînd, îşi amintea de primul dans, de prima întîlnire, de omul cu care plecase ea, de ochii ei mari, de braţele osoase şi urechile mici, ieşindu-i prin părul ăla lung, neglijent strîns în coadă de cal, îşi amintea de ziua în care după nenumăratele lui scrisori umbra se hotărî să îi scrie şi ea şi apoi de ziua în care scrisoarea aia ajunse în mîinile lui, cum plîngea în faţa ei la masa micuţă, rotundă şi cu scaune tapiţate bordo (sau cum s-o mai fi scriind şi asta), toate şi le amintea şi plîngea şi acum, chircit în colţul camerei, cu lumina stinsă de-acum, aşa cum îi plăcea lui şi EA n-a putut niciodată să înţeleagă, stătea şi plîngea şi nu mai ştia nici el ce să gîndească şi încotro să se îndrepte; zîmbi apoi printre lacrimi, auzind vocea din casetofon urlînd: “I need a dirty woman”…; el nu mai avea nimic; femei de nici un fel; de luni de zile, de cînd EA plecase definitiv de lîngă el, nu mai ştia ce-i aia piele de femeie sau parfum dulce pe jugulară, sau fin şi abia sesizabil miros de transpiraţie de femeie frumoasă în imediata lui vecinătate întinsă pe pat, sau buze ude pe şira spinării, sau respiraţie călduţ-rece în ureche, sau o mînă micuţă strecurată timid pe sub cămaşă, nu le mai ştia pe nici unele şi îi era dor, tare dor de toate şi încerca să uite, încerca din nou să fugă în trecut, în trecutul ăla care mereu îi fusese aproape, care nu îl părăsise niciodată, în amintirile lui, acolo unde femeile sînt mereu credincioase şi ploaia e mereu caldă şi de iulie tîrziu, acolo unde marea e mereu la cîţiva paşi spre stînga sau dreapta, acolo unde copiii nu pun întrebări stupide şi părinţii nu cer mereu explicaţii, în visele lui de copil care nu ştia să se joace decît cu razele de soare printre firele roşii de cergă de pe patul din dormitor, în gîndurile lui cu oameni frumoşi cu suflete mari şi mîini impecabile, cu degete lungi şi unghii rotunde fără de praf pe dedesubt, în trecutul lui vroia să fugă acum iar, poate chiar în copilăria ratată atunci şi pe care ştia că niciodată n-o s-o mai poată aduce înapoi, copilăria aia în care singurul lucru bun care i se întîmplase fusese umbra, umbra lui dragă a cărei scrisoare tocmai o recitise (Pink Floyd îi umplea sufletul de lacrimi), umbra care atîţia ani fusese în gîndul şi în visul lui, copil fiind, îşi aminti din nou, printre lacrimi, Visul şi se întinse pe pat cu ochii închişi, retrăind;
“good-bye, cruel world/ I’m leaving you today/ good-bye, good-bye, good-bye/ good-bye all you people/ there’s nothing you can say/ to make me change my mind/ good-bye” tocmai ziceau cei de la Floyd şi el nu înţelegea de ce atunci, de ce acolo, de ce aşa, de ce lui, de ce tocmai acum, cînd se ştia ratat şi de toţi dat dracului şi mai presus de toate cu pentru-o-clipă-gîndul-dus de la EA în copilăria lui cu umbra alături, de ce, de ce, de ce, nu ştia, nu înţelegea, nu vroia, nu mai putea; sau cum scrisese odată: “nu mai pot atîta ratare, atîta lipsă de sens”…
fusese un vis frumos, în care fugea în fiecare noapte - aia fusese singura perioadă din viaţa lui cînd îşi “coordonase” visele - un vis frumos, aproape ca acelea pe care le au toţi copiii, doar că al lui în loc de zîne şi spiriduşi, castele pămîntene de cleştar sau mai ştiu eu ce şi lume multă forfotind de ici colo - în loc de toate astea visul lui îl avea pe el, avea umbra, castelul era subpămîntean şi era de marmură albă - sau cel puţin aşa îi plăcea lui să creadă - şi nu mai era nimeni acolo în afară de ei doi, tineri, frumoşi, iubindu-se printre coloane, în săli uriaşe cu tavanele undeva sus, sus de tot, descoperind mereu, cu fiecare noapte nouă care îi intra lui în fiinţă - noi saloane, noi camere ascunse, noi şi multe şi frumoase locuri unde se iubeau, nichitian, rîzînd mereu - auzea şi acum rîsul umbrei lovindu-se de pereţii de marmură, îi simţea şi acum parfumul fin cuprinzînd toată clădirea aia uriaşă şi numai a lor - rîzînd şi nepăsîndu-le de nimic, nemaivrînd să iasă vreodată de-acolo şi el trăise cu Visul ăsta şi gîndurile astea ani de zile, nesfîrşiţi ani de zile, pînă se întîlniră în sfîrşit, atîta doar că nu găsea nicăieri nici castelul, nici dragostea, nici rîsul lovindu-se de pereţi, nici mîna ei într-a lui, nici nimic din toate cîte atunci le trăise; nu găsise, atunci, după ce în sfîrşit ajunse lîngă trupul ăla micuţ, nu găsise decît speranţă spulberată, imagini disparate trecîndu-i prin minte şi încurcîndu-se cu cele reale, atît din toată dragostea lui aruncată în castelul lui de marmură albă, atît şi fericirea de a o privi în ochi vorbindu-i; şi poate de aici toată existenţa lui fără de sens, poate de aici toată răzvrătirea lui împotriva tuturor - oameni şi norme - poate de aici încolo toate au început să îi meargă de-a-ndoaselea, poate pentru că prima lui dragoste, primul lui contact direct cu lumea exterioară se consumase într-un eşec total; stătea şi acum, întins pe patul ăla a EA mirosind şi se întreba în continuare de unde pornise totul; şi cu cît concentrarea aia stupidă îl cuprindea mai mult, cu cît se chinuia mai tare să găsească soluţia, cu atît simţea că se îndepărtează din ce în ce de ea, de lume, de adevăr, de sîmburele ăla ce dădu cîndva naştere suferinţei lui, se îndepărta de toate, din ce în ce mai tare, din ce în ce mai conştient, din ce în ce mai inconştient, pînă adormi şi visă că EA veni în vizită, veni să îşi ceară scuze - de la el !!! - şi să îi spună cum că greşise şi cum că îl vrea înapoi, cum că şi cum că şi apoi gata, nu mai ştiu nici el, de fericire, ce mai visă;
de ce n-aş spune-o? de multe ori mi-ar fi plăcut să pot fi el, aşa cum îl scriu acuma, aşa cum apare între cuvintele pe care mîna mea le scrie; de multe ori mi-ar fi plăcut să-mi controlez viaţa în aşa măsură încît să mă pot transforma în perfectul personaj de roman preferat, ori în don-juan-ul rîvnit de toate femeile, ori în frunza pe care o calcă talpa ei goală, ori, ştiu şi eu, în picătura de ploaie ce-i mîngîie obrazul sau în trandafirul pe care îl primeşte în dar; mereu am mers invers, asemenea racului; mi-am călcat mereu pe coadă, şi pe picioarele din spate cu cele din faţă; întotdeauna, tot ce vroiam să iasă bine se termina prost şi, exact cum spune Murphy, ce începeam prost se termina groaznic;
şi-atunci de ce să nu recunosc că mi-ar fi plăcut să fiu ca el? adică, spre exemplu, uite: stau acum singur în camera mea, ascult C.D. Radio şi mă gîndesc ce bine era dacă, într-o clipă de neatenţie a crainicului, mi-aş fi desprins aripile şi aş fi zburat; habar n-am unde, dar gîndul că mi-ar plăcea să pot face asta nu-mi dă pace şi-mi macină nervii şi nu pot face ce-ar trebui să fac - lucrare de diplomă în cazul de faţă - şi atunci scriu cu gîndul la el şi la cît de simplu se poate schimba viaţa lui, dintr-o mişcare din mîna abilă a scriitorului ce-i dă viaţă, dintr-un simplu gînd al acestuia; şi el nici măcar nu ştie că cineva face lucrul ăsta;
şi vă rog din suflet să mă credeţi cînd spun că mi-ar plăcea să-mi controleze cineva viaţa în modul ăsta; aş ştii măcar că cineva ştie care e ţelul meu - mă rog, al lui, dar e un ţel, în fond, nu? - ştie încotro mă îndrept şi ar alege calea cea mai bună de a face lucrul ăsta; şi cred că trebuie să fie un sentiment destul de interesant pentru amîndoi; controlat şi controlor; şi cine ştie, poate într-o zi rolurile se inversează; şi-atunci ajungem la a ne controla unii pe alţii, ajungem la a şti toţi, prin cei pe care ulterior îi controlăm, ajungem la a şti spre ce ne îndreptăm; şi unde vom ajunge;
nu ştiu; poate e o teorie stupidă şi o dorinţă bizară, dar mie nu-mi dă pace nicicum; şi nu pot dormi de gîndul ăsta; că nu de alta, dar pe de altă parte mă şi sperie; adică…dacă totuşi, într-adevăr, cineva din imediata-mi vecinătate ştie exact ce fac eu - şi asta pentru că el vrea asta - ştie exact unde mă trimite şi de ce? dacă, totuşi, într-adevăr, nu sînt altceva decît un personaj într-un roman pe care cineva îl scrie pentru altcineva, dacă viaţa mea va deveni într-o zi publică, publicată şi dacă doar atunci voi exista cu adevărat?! în mîinile cuiva, citit şi aşezat seara pe marginea patului, cu coperţile date în lături, gol în faţa întunericului lăsat deodată peste odaie; şi dacă doar atunci aş prinde viaţă - unde sînt acum?! ce sînt acum?! în mîinile cui sînt?! sînt deja cu hainele smulse de pe mine, aruncat în braţele mulţimii - sau de-abia urmează să fiu?! s-a uscat deja tuşul din care sînt construit şi s-a răcit oare hîrtia pe care am fost aşezat, sau sînt încă manuscris, maculatură ce poate nu va vedea niciodată lumina tiparului?! sau poate s-a luat deja un Nobel pe spatele meu şi de-aia şira spinării mă doare mereu, de greutatea pe care o port în spate datorită lui; da, dar oare e bună editura care mă face consumabil? şi caracterele, sînt ele oare Garamond 14? sau poate Brush Script MT 12; ei, doamne, cîte întrebări am ajuns să-mi pun; şi pînă la urmă, dacă nu mă cumpără nimeni? ce mă fac atunci? ce se alege de viaţa mea dacă ajung în fundul unui raft pe cel mai de jos nivel al librăriei, plin de praf şi la preţ de nimic? doar n-am să stau acolo pînă cînd are să vină vreun student fără bani dar avid de cărţi care să caute preţuri mici?! o să îmbătrînesc acolo şi n-o să mai ştie nimeni ce am vrut de fapt la început; sau poate mă citeşte vreo puştoaică pe sub plapumă, ascunsă de-o mamă rău-voitoare…; ei, asta nici n-ar fi aşa de rău, nu? poate mă subliniază şi mă citează prin scrisori spre iubiţi sau în discuţii cu prietenele, la o bîrfă; sau poate are să aşeze bucăţi din mine în vreun oracol completat prin bancă în timpul orei, la întrebarea “Care e personajul preferat?” sau “Cine e idolul tău?” sau poate chiar la “Care e maxima sau motto-ul tău preferat?”; ce frumos ar fi! hmmm…chiar că-mi place să mă gîndesc; da; dar dacă cumva am fost compus pervers sau pedofil sau criminal; ori obsedat sexual? sau poate vreo pisică ori o pasăre de curte fugărită de un copil rău în lipsă de altă ocupaţie; cine mai ştie?! adică, dacă stau bine şi mă gîndesc, cîţi dintre noi ştim de fapt cine sau ce sîntem; sau jocul cui îl facem şi în ce scop; sau dacă piesa are măcar destui spectatori la premieră; sau dacă nu cumva, de cîte ori rămînem încurcaţi în faţa cuiva şi nu mai ştim ce să zicem, nu e altceva decît o replică uitată; şi nu se întîmplă decît că sufleur-ul nu şopteşte destul de tare din culise; şi n-avem nici unul, nici voi, nici eu, dreptul să ne credem mai buni ca restul; adică poate eu sînt doar o perdea în camera în care el îşi trăieşte viaţa; sau săpunul cu care ea îşi curăţă pielea albă zi de zi; şi ce mă îndreptăţeşte pe mine să cred că-s mai bun decît ei?! alţii hotărăsc, nu noi; şi poate, pînă la urmă, ideea existenţei dumnezeului nici nu-i chiar aşa de proastă; atîta doar că mi-ar plăcea mai mult să-l cred scriitor sau poet; sau măcar regizor sau scenarist;
ei, şi văd că încep să mă aberez şi să vorbesc prostii şi am uitat de el şi de povestea aia atît de încurcată; e ciudat că nici eu nu mai ştiu unde e realitatea lui, unde sînt amintirile, unde intru eu şi unde e mîna altcuiva; dar poate e mai bine aşa; şi probabil nici nu m-ar supăra prea tare să ştiu că aţi abandonat pe undeva pe vreo noptieră ori o maşină de spălat romanul ăsta, cu gîndul că e prea încîlcit şi prea fără de sens; în fond, e alegerea fiecăruia şi nu v-aş putea impune să mergeţi pînă la capăt cu lectura; pot în schimb să vă rog să vă puneţi întrebarea dacă nu cumva scriu şi despre fiecare din voi pe undeva pe acolo; dacă nu cumva o frîntură din fiecare s-ar putea regăsi pe vreo pagină din multele cîte vor urma; dacă nu cumva se merită totuşi să încercaţi să mergeţi mai departe cu lectura;
dar apoi iar, stau şi gîndesc o secundă, şi-mi spun că-n fond nu e alegerea mea şi n-am cum să vă conving cu o notă explicativă sau cu o idee în plus aşezată pe foaie; eu o să merg, oricum, mai departe cu povestea; şi dacă tu, cititorule, mergi mai departe cu cititul, o să ne reîntîlnim peste cîteva zeci de pagini - ori poate mai repede - şi-o să te întreb acolo ce mai faci şi dacă nu cumva te-ai regăsit în cuvintele mele;
noapte-bună, de-acum; şi vise plăcute; eu am să dorm puţin şi-am să continui poate mîine după-amiază;
mă las în voia muzicii, mă las în voia solo-ului de chitară, în voia ţigării proaspăt aprinse şi a bitter-ului abia curs în paharul înalt, mă las în voia amintirilor şi încerc să redevin el, pentru a nu ştiu cîta oară, într-un alt fel decît data trecută, vreau să nu mai fiu eu, să nu mă mai gîndesc la nimic din cele de zi cu zi, vreau doar să intre muzica în mine şi eu în el, over and over again, as if nothing else was around;
se construise undeva în jurul lui; stătea acolo, înalt şi rece, gri şi fără nici un fel de sentiment, stătea şi nici el nu ştia ce aşteaptă; zid; zidul; el şi zidul; zidul şi el; un fel de două feluri din acelaşi ţesut, din aceeaşi mamă ieşiţi, stăteau şi se priveau unul pe celălalt ca şi cînd niciodată nu se mai văzuseră, ca şi cînd un cel de-al doilea zid stătea între ei, se căutau din priviri, nu se găseau, se doreau şi se pierdeau unul în celălalt; „mother, do you think she’s good enough for me ? mother, do you think she’s dangerous to me?” nu mai ştia; îşi amintea după-amiaza tristă în care ieşiseră în oraş, doi oameni mici şi frumoşi, ţinîndu-se de mîini, doi oameni cărora nimeni nu le putea da şi nu le putea lua nimic, doi oameni care aveau să iasă de la film certîndu-se, nici ei nemaiştiind de ce; seară goală, seară fără lună, seară ca orice altă seară, seară în care o vedea pe EA stînd micuţă undeva în stînga lui, privindu-l întrebător cu ochi mari şi negri, întrebîndu-l de ce, seară în care el nu zicea nimic, seară în care EA plecă fără vreun cuvînt şi el rămase nebun în mijlocul pieţei, privind idiot statuia ecvestră (Mihai Viteazul, parcă);
mă-ntorc din nou la mine şi mă gîndesc la voi, cititori: ştiu că altceva aţi vrea să citiţi, ştiu că nu asta aşteptaţi de la o carte bună; ştiu că nu am nici un fel de acţiune, nici un punct culminant, ştiu că nu respect nici un fel de regulă, dar nu pot; nimic nu se leagă; nici măcar în capul meu, nici măcar în viaţa lui; totul e un fel de amestecătură imensă din care nimeni şi nimic nu mai poate alege bunul de rău, un fel de nebunie frumoasă, cu femei şi băutură, cu muzică dată tare şi cearcăne sub ochi; hai să fim realişti: amintiţi-vă cu toţii cum era în facultate; iar cei ce n-aţi ştiut atunci trăi, amintiţi-vă cît aţi regretat dup-aceea; firesc ar fi ca amintirile noastre, ale tuturor, toate amintirile avînd în vreun fel legătură cu facultatea – să nu aibă nici un fel de noimă, să fie un amalgam dorit şi iubit, din care să nu se poată alege nimic concret; ei, tocmai asta fac eu aici; sau cel puţin încerc să fac; să pun o oarecare ordine în amintirile unui om; ori el nefiind eu, how could I ? cînd nici măcar propriile amintiri nu au o logică anume ?! va zic din nou, sau vă zic pentru prima oară: vă puteţi opri aici; voi toţi, necredincioşi şi mici, falşi şi neîncercaţi, cu toţii vă puteţi opri; cu toţii care nu ştiţi sau care nici măcar nu aţi încercat să ştiţi ce e aia o noapte dormită afară, în fîn, ce e aia marijuana sau cum arată un sîn de femeie necunoscută dimineaţa în pat, toţi cîţi niciodată n-aţi cerşit 1000 de lei pentru pîine sau care n-aţi fumat un muc de ţigară de pe jos – cu toţii opriţi-vă aici; n-ar avea nici un sens să mergeţi mai departe; oricum n-aţi înţelege nimic; aţi pierde doar vreme de pomană; iar eu…eu voi fericit dacă măcar unul, doar unul, acel unul, the one, ar rămîne alături de noi, de mine, de el, de amintirile noastre comune sau doar ale unuia dintre noi, dacă unul ar rămîne eu aş fi fericit; cel mai fericit; poate atunci doar aş putea deveni el; poate atunci aş înţelege şi eu pe deplin ! poate într-o ultimă încercare de a sări de pe marginea nevăzută a stîncii atît de mult iubite cîndva, poate în acea ultimă încercare ceva s-ar lega şi de mine şi m-aş putea, oarecumva, întoarce în el; poate că aşa aş înţelege de unde îi vine nebunia şi nefericirea, neînţelesul şi tristeţea; cine ştie ? nici unul nu ne-am apropiat de nimeni îndeajuns încît să putem pricepe o minte, un gînd, o iluzie, o zi de ieri sau un vis de multă vreme apus deja; nici unul, nici eu, nici el, nici măcar vreunul dintre voi – n-am fost atît de aproape de nebunia de zi cu zi a celui căruia nu-i pasă de nimeni şi de nimic, nebunia ăluia al cărui singur scop e acela de a fi fericit acum, in this very second, acum şi nu mîine, nu azi, acum, în clipa asta, între „a” şi „s” şi nu între „asta” şi „între”, nici măcar unul nu ştim;
de ce nu ni se deschide nici unuia uşa aia minune din visele din copilărie, uşa la care soră-mea visează şi acum, uşile lui Jim, porţile alea spre „ceva”, undeva între real şi fantastic, „nimicul” şi „fatasia”, doi cu doi, doi cu ei, doi cu noi, dinspre, înspre, cu; de ce ? poate gîndul femeii cu picioare lungi şi ciorapi de mătase neagră ar putea fi şi al meu, şi al lui, şi al vostru; poate sticla de lapte din faţa uşii vecinului nu e a lui ci e a noastră a tuturor, s-o împărţim ca pe ultima ţigară din pachetul mototolit, poate că răsăritul soarelui la mare nu e doar al pescăruşilor şi al năucilor ce se trezesc cu noaptea în cap şi-l privesc cu ochii peticiţi de somn; poate e şi al lanului de porumb de la cîţiva paşi depărtare, poate e şi al vameşului de la capătul satului, poate e şi al lui Bibi, şi al tuturor; numai că niciodată n-o să ştim cu adevărat cine al cui e şi de ce; cu atît mai puţin voi, voi ce trebuie să vă opriţi aici; în fine; gîndurile poate nu-şi mai au rostul acum şi azi, poate că ar fi mai bine (pentru toţi) să trec mai departe; şi-apoi… fiecare cu-a lui; aşa că hai să revenim la ale noastre poveşti:
mi s-a întîmplat într-o zi – singura, de altfel – să-l întîlnesc; în sfîrşit – să-l întîlnesc; eu şi el, faţă în faţă, pentru prima oară; şi ultima poate; stătea undeva, în spatele unui birou (eu tocmai intrasem, căutînd pe cineva; nu mai ţin minte pe cine şi nici nu are măcar importanţă), stătea în spatele biroului, cu capul aruncat pe spate (parcă mai bine ar fi arătat dacă pletele alea lungi şi blonde încă i-ar mai fi atîrnat absurde pe umeri), stătea acolo, cu un fel de zîmbet ciudat în colţul stîng al gurii, cu dorinţa de a aprinde o ţigară undeva între degetele mîinii stîngi, stătea şi privea, pierdut, o femeie; am intrat, am dat un fel de „bună ziua” protocolar; şi-a lăsat privirea pierdută spre mine, zîmbetul a devenit cumva prietenos – şi-atît; s-a-ntors apoi la ale lui; am luat loc pe scaunul de lîngă biroul în care urma să intru şi, aşteptînd, am privit la rîndu-mi, femeia; şi brusc, am simţit din nou, cum simţisem doar de cîteva ori în copilărie, un soi de senzaţie de deja vu, ca şi cum el ar fi intrat pentru o clipă doar în mintea mea, cu totul, cu plete şi ochi pierduţi, cu zîmbet strîmb şi prietenos, cu gînduri şi vise, dorinţe şi speranţe, am simţit pentru prima oară că în sfîrşit reuşiserăm să devenim unul; doar unul, cu aceleaşi trăiri:
„de undeva, de acolo unde nimeni nu a păşit vreodată, stau şi te privesc;
îi zări ochii mari şi codiţele blonde legate strîns cu elastic -- abia tîrziu, cînd trecuse deja ceva vreme de cînd privise în sufletul ei şi se lăsă dus departe de toate cîte acolo le citi; mirosea tare de tot a vanilie, o vanilie ciudată, mai dulce ca cea pe care o ştia el, o vanilie mai degrabă a trupul ei mirosind decît a esenţa în sine a parfumului şi de cîte ori trecea pe lîngă el simţea că îi vine să zîmbească din senin, ca şi cînd ceva bun şi frumos tocmai i s-ar fi întîmplat, ca şi cînd n-ar fi fost vorba doar de un amărît de parfum întins pe trupul unei femei; nu ştia de unde şi de ce fericirea aia subită; de fapt nici nu vroia să ştie, senzaţia îi plăcea şi cu asta basta; de ce să mai pună atîtea întrebări, de ce atîtea răspunsuri şi explicaţii căutate, de ce nu putea să fie doar totul, pur şi simplu; ştia că nimic din toate cîte le gîndea nu erau la locul lor, ştia că nu e bine, ştia că frumos ar fi fost dacă ar fi stat în banca lui şi nu ar mai fi zis nimănui nimic şi nu ar mai fi complicat lucrurile în nici un fel, însă nu era în firea lui să nu facă toate astea; şi îl durea prea mult tristeţea din ochii ăia mari şi nesiguranţa cuvintelor ce veneau odată cu ei – ca să poată sta deoparte, să nu facă nimic, să nu încerce măcar un pic să aducă un zîmbet în privirea aia sau măcar să facă aşa încît să ştie că într-o zi are să audă ochii ăia spunîndu-i că au ajuns să fie fericiţi, că au ajuns să le fie bine, că nu mai e cum odată demult era, că nesiguranţa s-a pierdut undeva în trecut şi că speranţa a devenit din vis realitate; i-ar fi plăcut s-o poată lua într-o zi de mînă, pur şi simplu, fără să se întrebe nimeni de ce sau dacă e bine, i-ar fi plăcut să ia de mînă fetiţa-cea-mai-copil-pe-care-vreodată-o-întîlnise şi să o ducă undeva departe, unde să îi arate lumea lui, unde s-o poată face să înţeleagă că lumea nu e chiar atît de rea pe cît pare, că uneori e de-ajuns un cuvînt sau o floare de măr, că poate un joc face mai mult decît o viaţă întreagă, că poate din tristeţea anilor din urmă se poate naşte la un moment dat cel mai frumos viitor şi cea mai frumoasă fericire, ar fi vrut să-i poată spune că odată, demult, şi el era la fel, cum că şi lui îi lipsise speranţa şi cum că şi la el nesiguranţa era mod de viaţă de-o-laolaltă cu încăpăţînarea şi neacceptarea a nimic din ce mereu i-era impus, ar fi vrut să o poată face să înţeleagă şi să iubească oamenii, aşa cum sînt şi să-i arate cum în fiecare dintre noi există frumuseţe ce trebuie descoperită, toate le-ar fi vrut şi nimic din toate n-avea să se-ntîmple; şi asta era o certitudine; şi nu pentru că nu şi-ar fi dorit-o poate amîndoi, însă lumea, luată ca tot, e încă perfidă şi rea, ori nici unul din ei nu îşi putea permite luxul compromiterii sau al mai ştiu eu cui; şi poate chiar era mai bine aşa; singurul lucru de care îi era lui frică însă, era cu totul altul; mai degrabă s-ar fi temut de reacţiile ei, decît de cele ale lumii; îi era frică să nu fie cumva prost înţeles; căci nu era vorba aici nici de dragoste, nici măcar de simplu romantism, nu era vorba nici de flirt şi nici de cuceriri adăugate-n palmares, nu era nici atracţie paternă şi nici măcar sexuală, nu era nimic altceva decît o simplă dorinţă de a crea o comuniune între suflete; căci ce alta e mai frumos între oameni, ce e mai frumos în lumea asta, dacă nu sufletele?! nimic nu avem decît suflet, nimic nu sîntem decît suflet; şi el nu-şi dorise nimic toată inutila şi mizerabila lui viaţă decît să se apropie de sufletele oamenilor, să îi înveţe cum pot scoate de-acolo, din adîncurile lor, tot ce e mai curat şi mai frumos, cum să îi facă să înţeleagă că niciodată nimic nu e pierdut şi cum că întotdeauna ne rămîne speranţa pe care trebuie să învăţăm s-o facem realitate;
plecă tristă, cu ochii prelungi de plîns, plecă şi lui nu-i plăcu să o vadă plecînd, se tîrî înapoi în lumea ei, lume cu lacrimi, lume cu ore de nesomn, lume cu părul vîlvoi şi miros de transpiraţie, lume fără nume, fără punct de plecare şi fără măcar vreunul unde s-ar fi putut ajunge, plecă şi el avea să nu o mai vadă ceva vreme de-acuma, avea să se gîndească doar din cînd în cînd la ea, ca şi la ceva drag pe care îl pierzi şi abia aştepţi ziua în care dînd deoparte vreo carte uitată pe vreun raft plin de praf – îl găseşti, avea să se gîndească la ea şi avea, din cînd în cînd, să-i şi scrie; acuma îşi amintea doar cum în euforia tuturor, o zări sprijinită de stîlpul ăla, cu paharul din mînă ros între dinţi – ţi-am zis vreodată că îi plăceau la nebunie dinţii ei? că ştiu că am vrut să îţi zic, da’ nu mai ştiu dacă nu cumva am uitat – o zări acolo şi pentru o clipă şi-ar fi dorit să se apropie de ea şi să o ia în braţe, să o strîngă tare, tare de tot şi să îi mulţumească, şi ea să plîngă apoi ca un copil drag ce-i era, şi el să o liniştească şi să-i vorbească frumos şi apoi să o conducă acasă şi să-i spună să aibă grijă de ea, însă din nou erau prea mulţi cei din jurul lor, din nou cineva s-ar fi găsit să-i vorbească pe la spate, din nou cineva s-ar fi compromis, mai mult sau mai puţin, într-un fel sau altul, şi atunci preferă să se apropie doar şi s-o-ntrebe ce e cu ea, şi ce vină are paharul ăla că ea e supărată şi apoi să o roage din suflet să-şi revină şi să fie copil cuminte; şi-apoi ea plecă; nu-i mai scrisese nimic, de tare multă vreme şi gîndul că poate nu e bine ce face, gîndul că poate ar fi fost bine să îi scrie mai des, că poate aşa se elibera şi el şi ar fi eliberat-o şi pe ea de nişte non-certitudini nu-i dădea pace – aşa că se aşeză la masă şi începu să mai pună pe coala albă cîteva rînduri, aşa cum ştia el mai bine, aşa cum îi plăcea cel mai mult să o facă: singur în cameră, noaptea tîrziu, cu ţigara mereu aprinsă în mîna stîngă sau în colţul stîng al gurii şi cu gîndurile limpezi şi singure:
“nimic din ce vreodată vreunul din noi a gîndit nu are să se întîmple; trăim într-o lume în care nimic nu mai are sens, în care nimic din ce am vrea sau din ce ne-ar plăcea să facem nu mai putem face, o lume fără viitor, o lume fără idealuri, o lume fără aproape nimic bun în ea rămas de sămînţă; decît poate vreo cîţiva ca mine şi ca tine, vreo cîţiva ca noi; aş fi vrut deseori să pot să te iau de mînă şi să stau să rîd fericit cu tine alături; apoi mă întrebam cît de drept ar fi fost şi, mai ales, faţă de cine ar fi putut fi vreodată drept; aş fi vrut deunăzi să îţi pot spune o mulţime de lucruri, să te plimb prin lumea mea, să te învăţ toate străzile şi toate localurile din fiinţa mea ce ar merita vreodată vizitate, însă apoi mi-era frică de ziua de mîine; aş fi vrut mai apoi să am curajul de-a te privi în ochi şi de a face din tine visul meu preferat; cine să mă mai asculte, cine să mai îmi dea importanţă şi, mai mult, cine să mai îmi dea speranţa? viaţa mea s-a pierdut demult, copilule; viaţa mea, atîta cîtă a fost pînă la un moment dat viaţă trăită efectiv – s-a terminat odată cu trecerea, cu integrarea într-o nouă lume, într-un nou sistem, într-o nouă matrice, o nouă mizerie existenţială, mai mare, însă recunosc, mai plăcută simţurilor decît cea în care trăisem înainte; viaţa uşoară, viaţa de pe străzi, din baruri şi crîşme infecte, viaţa alături de oameni nebuni şi frumoşi, traiul de pe-o zi pe alta, femeile multe din preajmă-mi şi dragostea aruncată de ici colo – s-au dus toate şi uneori, poate, mi-e dor de chitara mea gemînd melancolic sau zbierînd idiot pe vreo stradă în spatele unei cutii goale aşteptînd să se umple de bani, mi-e dor de nopţile nedormite şi de dragostea făcută cu ochii peticiţi de somn şi cu gurile mirosind a noapte tîrziu, mi-e uneori dor şi de oamenii cu care împărţeam toate astea, mi-e dor de florile în păr şi de evazaţii strîmţi măturînd caldarîmul, mi-e dor de statui ecvestre şi copii ai străzii cerşind un loc lîngă noi, de umblatul desculţ, cu pletele-n vînt, pe străzi înguste, pavate cubic, de toate mi-e uneori dor şi nici una nu mai e aici lîngă mine acum, dar mai ales mi-e oarecumva dor de vremea cînd, nebun fiind, nu-mi păsa de nimeni şi de nimic, cu atît mai puţin de ziua de mîine şi de persoana cu care aveam s-o împart, găsind-o dimineaţa lîngă mine în pat; şi mai mi-e dor de cîte un Led Zeppelin sau un Doors ascultat la lumînare, în fum de marijuana şi cu vodca alături, sau de cîte un Floyd în surdină în timp ce privesc în tavan aşteptînd cuvinte ce nu se mai lasă găsite, de cîte un blues de calitate în cîte vreo crîşmă, la o bere, ori de o Joplin dată la maxim; nu mai sînt, iar cînd au să mai fie nu vor mai fi nici pe departe la fel; şi mi-e dor; şi nu ştiu de ce îţi spun ţie toate astea, nu ştiu de ce vreo clipă mi-a trecut prin minte că ai avea vreun interes în a mă asculta, da’ poate că e doar impresia că la ora asta eşti singurul om căruia i-aş mai putea spune toate astea şi care încă m-ar mai asculta şi într-o anumită măsură m-ar înţelege; dacă am greşit – să-mi ierţi; n-am de gînd să te mai plictisesc cu de-alde astea; de fapt, nu cred că o să te mai plictisesc cu nimic; o să închei doar, spunîndu-ţi că mi-a fost într-adevăr dor şi de tine de cînd nu te-am mai văzut; da’ nici măcar asta nu ştiu dacă are vreo importanţă acum; în fine…”
cam asta îi scrise, după lunga vreme în care nu se mai întîlniră şi în care ea nu dăduse nici cel mai mic semn de viaţă – şi acum aştepta să vadă cam care ar fi fost reacţia ei; adevărul e că habar n-avea ce să creadă; nici măcar o clipă de cînd se ştiau el n-a ştiut cu adevărat ce să creadă despre ea, sau cam la ce s-ar fi putut aştepta de la ea în clipa imediat următoare; şi poate chiar asta îi plăcea cel mai mult la ea; era doza aia de imprevizibil pe care el o iubea atît de mult; atîta doar că ea o avea într-o doză pe care el nu o mai întîlnise la nimeni pînă atunci, o doză pe care nici nu îşi imaginase că o va întîlni vreodată cu adevărat; şi asta era bine; şi asta era frumos; şi asta îl bucura; şi atît;
nu ştiu dacă se întrebase vreodată de ce tocmai EA, sau mai apoi de ce doar EA, sau dacă nu cumva greşea dîndu-se cu totul EI, sau dacă nu era - toată povestea asta - decît un refugiu, o fugă de sine însuşi, de sine şi de tot restul lumii, nu ştiu dacă se întrebase vreodată, pe tot parcursul lunilor ălora petrecute cu EA - dacă o iubeşte într-adevăr, sau dacă nu cumva e doar o idioată auto-sugestie - ca de atîtea ori înainte - nu ştiu nimic din toate astea şi cred că nici el nu le-nvăţase pînă în seara cînd EA plecă definitiv din viaţa lui;
cert e că îşi amintea extrem de bine ziua aia cînd o luă de mînă prima dată; şi dacă stătea bine să se gîndească, mai degrabă îşi amintea ziua dinainte, cînd la film fiind împreună - era de altfel prima lor întîlnire şi nici acum nu ştia de unde avusese curajul să o invite în oraş, era, totuşi, o necunoscută - două ore se gîndise doar la cum ar fi vrut de mult să o ţină de mînă şi să ştie că într-adevăr privesc filmul ăla - “American Beauty”, mi se pare - împreună, ca doi îndrăgostiţi din ăia ce-i văzuse de atîtea ori în filme şi mereu îşi zisese că aşa ceva nu există în viaţa unui om, îşi amintea astea acum, emoţia şi nodul din gît, tremurul mîinilor şi ceasul privit la fiecare cinci secunde pe care EA le întîrziase, toate şi le amintea şi tot nu-şi dădea seama de ce tocmai EA, de ce tocmai lui, de ce nu altcîndva şi de ce se terminase şi unde greşise el de fapt; sau dacă într-adevăr era el cel ce greşise…
dacă ar fi fost să povestească cuiva ceva despre relaţia lor, nu ştia dacă ar fi fost în stare să găsească ceva anume de spus; poate ar fi putut zice două cuvinte: “nicely weird”; sau poate “weirdly nice”; totul fusese ciudat, fiecare gest îşi avea gradul lui de frumuseţe şi de nou, de nebunie şi prostie în acelaşi timp; totul cu EA fusese altfel, cu totul şi cu totul altfel decît cu toate femeile ce-i trecuseră prin braţe atîta amar de ani; începuse chiar să se întrebe dacă nu cumva abia EA fusese prima lui dragoste; dacă nu cumva tot restul fusese, pînă la urmă, auto-sugestie, fals, speranţă, vis frumos şi dacă nu cumva abia acum - atunci, de fapt - învăţase el cu adevărat ce înseamnă femeia; nu-şi amintea să mai fi plîns după cineva atîta vreme, nu-şi amintea nici să nu fi putut uita pe cineva după atîtea luni de zile, nici să nu mai fi căutat măcar alinare în braţele altei femei, dacă nu dragoste sau altceva; nici măcar de sex nu mai avea chef; şi poate asta îl punea cel mai tare pe gînduri; era ciudat, în orice caz; şi degeaba încerca să se convingă pe sine că are nevoie de altcineva, de fiecare dată cînd spera sau credea că acel cineva apăruse în sfîrşit - cu o clipă înainte de cuvîntul-cheie din suflet şi frumos spus - EA îi apărea înaintea ochilor şi-i umplea gîndurile şi totul se ducea dracului şi se întorcea mereu şi mereu la aceeaşi halbă de bere sau în faţa aceluiaşi ecran de computer, căutînd oameni “virtuali”, în faţa cărora ştia că nu are de ce să se teamă, pe care ştia că probabil nu îi va întîlni niciodată şi care puteau şi să îl judece că oricum nu-i păsa;
ar fi vrut să înţeleagă de ce o femeie cu care îşi petrecuse doar două luni din viaţă îi macină fiecare gînd, îi umple fiecare secundă a singurătăţii cu cîte o imagine a ceea ce a fost cîndva, de ce nu se poate rupe odată de toate amintirile alea, de toate senzaţiile pe care ele i le ofereau - şi chiar erau de toate felurile; că ba îi simţea mirosul prin preajmă, ba cineva sau ceva îl atingea într-un mod în care doar EA o făcuse pînă atunci, ba avea impresia că o zăreşte mereu înaintea ochilor şi multe altele de astea - de ce se încăpăţîna prosteşte în a respinge orice încercare a cuiva de a se apropia de el şi de ce de cîte ori căuta el o atare companie o făcea doar ca să îşi închipuie că e EA sau doar ca să poată face rău persoanei respective; şi oricît de mult ar fi căutat înlăuntrul lui un răspuns, el refuza să se arate, refuza cu încăpăţînare, ba mai mult, uneori avea impresia că nici măcar nu caută răspunsul pentru faptul că încă o mai aşteaptă ci din contră, acela la a nu fi încă acolo, alături de EA, căci doar EA îl iubeşte şi îl aşteaptă; şi ştia că totul e o prostie, o fabricaţie a minţii lui bolnave, un vis urît, o dorinţă vulgară chiar, toate le ştia şi totuşi se încăpăţîna să le accepte, se încăpăţîna să mai spere, să mai creadă într-o reîntoarcere a EI, în ceva ce ştia din bun capăt pierdut;
se simţea ca într-o poveste fantastică; se simţea ca şi cînd cineva s-ar fi jucat cu el, cu sentimentele lui, cu gîndurile şi emoţiile lui, cu cele mai ascunse dorinţe pe care le avea, se simţea ca şi cum s-ar fi aflat undeva jos, pe prima treaptă a unei scări în spirală pe care ştia că trebuie să o urce pînă la capăt şi căreia nu-i văzuse niciodată vîrful, o scară de pe care mereu cădea, de pe care mereu era aruncat în afară, ca şi cînd o forţă centrifugă din interiorul ei l-ar fi ţinut pe trepte, ca mai apoi, din cînd în cînd, dintr-o joacă stupidă forţa să dispară şi el să rămînă descoperit şi aruncat înapoi de unde plecase şi de unde neapărat trebuia să se întoarcă înapoi; un soi de ciclu infinit în care intrase fără voia lui şi acum nu ştia de cine depinde ieşirea lui de acolo şi cînd avea să se întîmple asta pînă la urmă;
se trezi brusc, undeva în întuneric, într-o cameră străină, se trezi confuz şi inert şi plecă să o întîlnească; se plimbară aproape o oră pînă găsiră în sfîrşit o crîşmă infectă în care să depene amintiri; nu-şi mai amintea acum decît că după vreo două ore şi cîteva beri în plus se găsea cu femeia aia în braţe, în aceeaşi cameră străină, aceeaşi cameră ne a lui, ne a lor, se găsea cu ea all over him, sau se găsea pe el all over her, cu mîinile căutînd avide piele, carne, căldură, sîni perfecţi, un fel e dragoste de seara tîrziu; simţi limba femeii undeva printre dinţii lui, moale, dulce, cum nici una pînă atunci nu mai simţi, şi mîinile îi fugiră aiurea pe pielea spatelui, peste sîni, mai jos, tot mai jos, dînd deoparte haine, amintiri, neputinţe şi oprindu-se pierdute în faţa imitaţiei de piele de oarece animal dintr-acela care fuge repede, leopard poate; o trase jos cu dinţii şi se simţi din nou ca prima oară, tînăr şi mic, neştiutor şi speriat, dezgolind tot ce se mai putea dezgoli din trupul unei femei, se simţi mai apoi cuprins cu totul de ea şi-şi dădu drumul ca şi cînd ar fi fost pentru prima sau ultima oară cînd avea să o facă; apoi îşi spălă mîinile, o sărută politicos şi-o scoase afară; din casă, din viaţă şi din toate cîte de el ţineau;
mereu fusese rău, mai ales cu femeile, din aceeaşi dorinţă de a fi bun şi iubit, de a face doar bine şi de a nu greşi cu nimic; atîta doar că era bărbat şi inevitabil răutatea asta ieşea din el nebănuită, nechemată şi nedorită şi mereu se ura dup-aceea, mereu se vroia altul, altfel; şi-şi amintea din nou zicerea celor de la Pink Floyd: „there’s someone……”;
îşi aminti brusc de existenţa unei scrisori mai vechi, pe care o primise nici el nu mai ştia de la cine şi cînd, scrisoare dragă, scrisoare-poveste, scrisoare dintre cele mai dragi primite vreodată - şi fugi a grabă spre dulăpiorul unde aliniate pe un raft după nume şi aşezate în plicuri de toate culorile şi mărimile îi stăteau toate petecele de hîrtie primite vreodată de la cineva; o găsi într-un final, după îndelungi căutări – era în plicul numit “other stuff” – şi o citi zîmbind a năcaz şi a dor:
“…mă macină de cîtăva vreme ore de nesomn ce-au pătruns în odaia mea; sînt singură în tăcerea nopţii, e linişte şi e frig, sînt leneşă şi mofturoasă, mă întind, casc, mă întorc pe toate părţile, păcălindu-mă că poate, poate am să adorm;
cu caietul în braţe şi creionul în mînă – aştern gînduri, simţiri şi idei, toate vin mecanic şi dezordonat din mintea mea nebună, îmi spun că trebuie să scriu, nu ştiu ce, de ce şi pentru ce, dar trebuie; (toate ţi s-au aşezat pe scoarţa cerebrală, ţi se tocesc neuronii continuu, trebuie să scapi de gîndurile astea, gînduri care te cuprind, care ţi se aprofundează şi le mesteci, dar apoi iar – nu faci nimic să te eliberezi; acum ştiu, aşa eşti…poate o leneşă şi o indiferentă);
a trecut atîta vreme de cînd se întîmplă ceva cu mine, e ceva, nu ştiu eu prea exact ce, e o schimbare a direcţiei de gîndire poate, dar apoi stau şi mă întreb: să fie oare doar atît? şi toate cîte au fost mi le aduc aminte, sînt clipe sau ore petrecute în preajma lui, el e cel care a intrat în fiinţa mea fără ca eu să ştiu dacă am fost sau nu de acord (poate că le-aş da un nume: el îmblînzitor; ea sălbatică);
sălbatica ştie că fiinţa sa se revoltă, însă ea vrea să se liniştească, mai întîi are nevoie să ştie de ce are toate simptomele astea, şi se lasă prelung purtată de vise, gînduri duse departe şi idei stupide, nu ştie dacă are argumente prea multe dar tot îşi caută explicaţii, şi-şi face apariţia întrebarea ce-o omoară, de ce? şi de fapt îşi dă seama că intrase într-un joc, un joc aşa cum ea nu a mai jucat niciodată, un joc fără reguli, un joc al cărui sfîrşit e cu semnul întrebării; însă asta o fascina, o făcea parcă fericită, ştia că şi aici pot fi pericole – fugea întotdeauna de acel semn – dar acum nu-i păsa, ştia doar că-i place şi mergea înainte;
(oare cît o fi ceasul? - fix … 300)
sălbatica se întreabă – cine eşti tu, îmblînzitorule, de ce nu-ţi pot da o definiţie, de ce e peste puterile mele să-mi dau seama cine eşti, de ce am impresia tot timpul că eşti personajul din poveştile de dragoste? eşti trup şi eşti suflet; eşti acela pe care-l visam, tu om bun cu suflet larg, cu ochii căprui sclipitori oglindind dragoste, eşti tu cel cu colţi de vampir şi gură ce ştie cînta frumos;
îţi aduci aminte ce frumos îmi cîntai la chitară, eram doar noi amîndoi, mai ştii – îmi zîmbeai şi-ţi zîmbeam dar niciodată nici unul din noi nu a ştiut cum să interpreteze asta; şi asta provoacă tensiune, ştii, dar chiar dacă pare chinuitor – îmi place la nebunie; de fapt de aici a început jocul;
fugeam de el, însă de ce fugeam mai tare – simţeam cum se apropie mai tare; sălbatica se zbate; a fost prinsă; îmblînzitorul încearcă s-o calmeze, îi vorbeşte frumos şi-i spune că nu trebuie să-i fie frică; trebuie să-l privească în ochi şi mai trebuie să ştie să-l asculte; ea nu mai spune nimic, aşteaptă să vadă toate reacţiile lui – de parcă ar vrea să-l analizeze – şi nu ajunge la vreo părere şi totuşi nu-i e frică şi-şi doreşte doar să-l vadă mai des;
gata; mi-e somn; noapte bună”
nu ştia de ce îşi amintise tocmai acum de scrisoarea asta şi mai ales nu ştia de ce îşi amintise tocmai de scrisoarea asta şi nu de oricare alta din sutele pe care le ţinea aranjate în dulăpiorul ăla; poate faptul că semăna foarte mult la felul în care era scrisă – cu el; poate asta; sau poate altceva, nici el nu ştia ce; însă cert e că îşi amintise; şi că-i era drag; şi că acum Frank Sinatra cînta “Srangers in the night” la Europa FM şi se simţea din nou fericit, din nou singur, ca şi cînd, oarecumva, s-ar fi întors undeva în timp, acolo unde odată se plimba utopic de mînă cu femei minunate prin parcuri veşnic verzi, unde de cîte ori îţi doreai - ploaia se pornea năvalnic peste tine, se simţea liber cum nu se mai simţise demult, de tare demult, şi nu ştia dacă e bine, dar îi era drag Sinatra, îi erau dragi zilele ce urmau să vină, îi era dor de o ea, fie că era să fie EA cea veche, sau vreo ea nouă, nu mai conta acum, atîta doar că ştia că îi e dor, şi dor tare;
zîmbi şi plecă mai apoi la lucru;
“Colosseum” adînc spunîndu-şi punctele de vedere undeva în spatele lui, venind dinspre radiocasetofonul ăla JVC pe care şi-l alese el singur de pe rafturile din Metro, şi-i plăcea tare mult cum suna şi cu toate că ştia că undeva în camera de alături copilul lui drag stătea singur fiindcă el nu vroia să îl vadă – fiindcă se supărase pe ea – cu toate că ştia asta – nu simţea altă nevoie acum decît să scrie, să se cufunde iar în lumea lui, lumea lui mică şi cu puţini oameni într-însa, utopici toţi dar frumoşi – aşa încît se pierdu din nou printre gînduri şi vise şi acorduri de saxofon american – cît de mult îi plăceau imaginile alea pe care le mai vedea din cînd în cînd la televizor, imagini în care cîte un negru cînta noaptea la saxofon, undeva într-un mare oraş, undeva “on top of some huge american glass and steel building” – şi nu mai ştiu de nimic alta decît de el şi muzica din juru-i; poate că pe undeva simţea adîncă în el frica de ce avea să vină; urma să ia de nevastă copilul şi nu ştia dacă va fi în stare să facă faţă aşa cum toată lumea se aştepta să o facă, nu ştia dacă are să ştie ce şi cum să facă, şi tare ce-i era de frică şi nu era nimeni alături să-i spună o vorbă bună sau să îi dea vreun sfat, nimeni doar el singur, singur-singur, mereu singur – că deja se şi săturase de toată singurătatea asta! – şi nu mai ştia încotro să o apuce; şi mai dureros decît toate astea la un loc era faptul că nici măcar acum, în ultimul ceas, nici măcar acum ai lui nu erau în stare să înţeleagă şi să accepte că fie că le plăcea, fie că nu – avea şi el nişte prieteni şi ar fi vrut să îi aibă lîngă el măcar acum, cînd era poate vorba de cea mai mare realizare a întregii lui existenţe, ar fi vrut ca părinţii să înţeleagă măcar odată pentru totdeauna că mai exista şi altcineva în viaţa lui – sau măcar existase cîndva – altcineva decît toţi cei pe care ei ar fi vrut să îi vadă învîrtindu-se prin preajmă-i;
urca grăbit panta aia care ducea spre cartierul EI, urca aruncîndu-şi înainte picior după picior, călcîndu-se din cînd în cînd pe călcîie, urca gîfîind, simţea transpiraţia curgîndu-i fierbinte pe spate, urca cu gîndul că poate o întîlneşte pe drum sau că poate o mai prinde încă acasă, îmbrăcîndu-se sau aruncîndu-şi pe buze rujul ăla cu gust oribil, urca simţind cum slăbeşte cu fiecare metru în plus parcurs, simţea cum nu mai face faţă dar nu vroia să se dea bătut, urca nebun, urca simţind nicotina atîtor ani de fumat ţîşnind din el, urca cu paşi uriaşi, pînă cînd, ridicîndu-şi privirea, o zări în capul străzii, micuţă şi îmbrăcată în negru, o zări grăbită şi tristă, o zări aşa cum îi plăcea lui şi se opri privind-o; femeia îşi aruncă părul pe spate într-o privire îndreptată înainte şi lui i se păru că-l zăreşte şi îi zîmbi, fluturîdu-şi mîinile prin aer şi ţipînd fericit, o luă la fugă înspre EA însă femeia nu părea să îl observe şi fugi pînă ajunse în faţa EI unde se opri brusc; îi sări de gît şi încercă să o sărute însă EA rămase impasibilă, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, ca şi cînd el nu ar fi fost acolo, ca şi cînd nu l-ar fi cunoscut, ca şi cînd, şi el rămase înmărmurit agăţat de gîtul EI pînă în clipa cînd realiză ce se întîmpla de fapt şi simţi cum labele îi alunecă, cum nici măcar colţişorii ăia care îi ajutau la susţinere nu mai făceau faţă situaţiei, cum se prăbuşeşte peste poşeta EI neagră şi rămîne acolo mut în aşteptare, timp în care EA merge mai departe, îşi vede liniştită de drumul EI, la fel de dreaptă de spate, la fel de în negru îmbrăcată, la fel de tristă şi la fel de micuţă cum o ştia dintotdeauna; bestia realiză brusc cum că femeia lui, pe care atît de mult şi de disperat o iubea, femeia EA nu-l poate vedea şi nu îl poate percepe decît între ăia patru pereţi ai camerei lui, nicăieri în altă parte, nici măcar răsuflarea nu i-o simţea, realiza acum toate astea şi stătea răsturnat pe spate peste fermoarul poşetei - mirosea îngrozitor de tare a EA - stătea acolo prăbuşit şi habar nu avea ce ar fi trebuit să facă, dacă să stea acolo sau să se ducă dracului în vreo crîşmă dintr-alea în care îi plăcea EI să meargă înainte de a-l cunoaşte pe el, nu ştia şi întrebările îi măcinau mintea şi simţea că îi vine să plîngă şi înjura ca de atîtea ori înainte lipsa lacrimilor - adică de ce trebuia el să fie atît de diferit de restul lumii, de ce nu putea fi la fel cu ei, de ce ei puteau plînge, de ce EA îi putea zări pe toţi ceilalţi doar pe el nu, de ce toate astea şi de ce lui - toate i se învîrteau acum printre gînduri şi hotărî să se lase purtat de ele ca de valurile alea pe care atîta le iubea, să se lase purtat de ele şi de paşii EI, înspre unde va fi să fie, înspre ce va fi să fie, înspre cînd va fi să fie; privea în jurul lui, de-acolo de pe bucata aia de imitaţie de piele, privea în jur, oameni, oameni de toate felurile şi de toate vîrstele, oameni tineri şi frumoşi ţinîndu-se de mîini şi sărutîndu-se ca şi cînd toată lumea ar fi fost doar a lor, ca şi cînd ar fi fost doar ei, în casele lor, în paturile bucuriilor lor, oameni mijlocii, venind de la serviciu sau făcîndu-şi cumpărăturile de după-amiază, aduşi de spate, apăsaţi de grija zilei de mîine, de mîncarea copiilor şi de salariul mizer, oameni bătrîni, plimbîndu-şi cîinii - singurii care încă le mai purtau de grijă - sau stînd doar pe o bancă, la soare sau la umbra vreunei statui - mai degrabă aşa - cu gîndul dus departe, unii la nepoţii care abia merg la şcoală şi la viitorul pe care ţara asta li l-ar putea oferi peste vreo 20 de ani, alţii cu gîndul la tinereţile lor, la dragostele lor de pe cînd erau încă studenţi, sau, mai degrabă, la vremea cînd încă îşi permiteau să-şi scoată partenerii de viaţă la cafeneaua din colţ, pe corso, şi el îi vedea şi îi privea pe toţi şi nu mai ştia dacă trebuia să simtă compasiune sau, dimpotrivă, ciudă împotriva lor, a tuturor celor din jurul lor - sau al EI, atîta vreme cît pe el oricum nu îl vedea nimeni - a tuturor acelora pe care îi vedea şi ştia că toţi au sau au avut cîndva tot ceea ce el îşi dorea acum, tot ceea ce el nu avea, ştia că toţi îşi avuseseră odată cîte o EA, o EA care îi iubise, o EA care îi vedea şi îi simţea mereu, nu doar cînd erau împreună într-o aceeaşi anume cameră; şi brusc simţi ura; ură împotriva tuturor, împotriva lui, ură chiar şi împotriva EI, ură împotriva a tot ce-l înconjura şi scuipă printre dinţi tutunul rămas de la ultima ţigară, după care sări jos de pe geanta femeii mici şi îmbrăcate în negru şi porni aiurea, bezmetic, printre picioarele celor pe care cu doar clipe înainte îi privise, porni printre ei, înspre nici el nu ştia unde, şi se trezi doar mergînd în neştire, cu ochii închişi şi nepăsîndu-i de nimic; poate că va şi ajunge undeva într-o bună zi;
mi-e greu să încep iar; n-am mai scris de tare multă vreme şi parcă mîinile nu mai îmi alunecă la fel pe tastele, de data asta negre, ale noului calculator; scriu greu, mă încurc între litere, parcă nici n-aş fi eu, la fiecare două-trei cuvinte greşesc ceva, ceva am de şters – şi totuşi simt nevoia să scriu; nu ştiu, cititorule, unde ne-am întîlnit ultima oară noi doi; (am un mod ciudat de a scrie, aşa încît niciodată nu ştiu exact unde anume între paginile mele mă aflu; e o scuză bizară şi oarecumva patetică); revin, deci, şi îţi spun că habar nu mai am unde a fost ultima noastră întîlnire şi ce anume din povestea lui ţi-am zis deja şi ce anume nou ar mai fi de adăugat; partea cea mai ciudată, însă, e aceea că sînt mai bine de două luni de cînd nu am mai aşternut nimic pe hîrtie – viaţa lui evident mergînd mai departe – şi asta mă face pe undeva să mă simt prost (ştii şi tu, ai văzut probabil în filme: scriitoraşi mici, care au la activ doar cîte un amărît de roman cîndva fost best-seller, scriitoraşi care mai devreme sau mai tîrziu ajung să nu mai fie în stare să scrie nimic şi-atunci nu fac altceva toată ziua decît să se plîngă celor din jur cît de rău le merge, cum muza nu vine şi cum lumea începe să nu îi mai recunoască în restaurante); ei bine, nu sînt nici măcar unul dintre acei mărunţi scriitori de ocazie – şi totuşi mă simt oarecumva la fel; aş putea şi eu, ca atîţia alţii înainte, invoca acea lipsă a muzei; însă ceva lăuntric mă face să nu pot minţi, nu acum, nu aici, nu pe tine; muza există, e mereu lîngă mine, e femeia de la colţ, vînzătorul de ziare, copilul şchiop de pe marginea trotuarului, sau omul acela mic cu cartonul desenat la gît, cerşind banii pentru operaţia pe creier ce trebuie făcută în Franţa; orice, oricine din jur îmi poate fi muză; oricine, orice, într-un anume moment trezeşte în mine ceva frumos, ceva ce mă duce cu gîndul la el, ceva ce mă face să mă pierd în amintirile lui; problema mea e însă alta; mi-e bine ! şi mie cînd mi-e bine nu-mi vine să scriu; e trist, e aiurea chiar, însă simpla stare de bine mă atrage undeva în spatele ei, obligîndu-mă (indirect) să uit de ce am de făcut, să uit, de fapt, de ceea ce-aş vrea, ceea ce mi-ar plăcea să fac, mă afundă stupid în cotidian, în vecina de la trei şi căţeaua vagaboandă din faţa blocului, în lipsa banilor de pîine şi în factura uriaşă de la curent; trăiesc (ca şi tine, probabil) în aceeaşi ţară de rahat numită de atîţia amar de ani „România”; vorba cuiva: o urăsc pe mama că nu m-a născut în altă parte…; o Românie ce nici măcar dreptul la scris nu mi-l mai dă, o Românie în care ziua de mîine e ea însăşi un roman, o Românie a deziluziei şi a furtului de suflet înainte de toate; mi-e frică, mi-e realmente frică de ce va să vină; mă aberez poate fără sens, însă simţeam nevoia de-a pune toate astea aici, lîngă el, lîngă singurul suflet frumos pe care vreodată l-am întîlnit într-un bărbat; ştiu că n-ai să mă înţelegi; puţină lume e în stare să facă asta (m-am obişnuit deja cu ideea !); aş vrea însă măcar atîta să vezi: nu vreau să mă ascund în spatele nimănui (cu atît mai puţin în spatele ţării), însă am ajuns într-un moment al existenţei în care a face bani e cu mult înaintea a orice; nu sînt ca el (n-am fost niciodată !); nu pot trăi de azi pe mîine, cu iluzia stupidă că într-o oarecare bună zi ceva bun are să mi se întîmple şi mie; nu pot spera la nesfîrşit că din cer are să cadă peste mine într-o miercuri după-amiaza o sacoşă mare-mare plină de toate cele pe care mi le-am dorit sau de care am avut vreodată nevoie; vreau certitudini; am nevoie să ştiu că ţin în mîini ceva palpabil, ceva ce nu e acolo doar ca imagine, ceva care să îmi dea mie siguranţa că are să îmi fie, de mîine, bine; ori a scrie la nesfîrşit nu e, din păcate, în ţara asta, nici pe departe o certitudine; şi-atunci, involuntar, mă îndepărtez eu de mine, de gîndurile şi de rîndurile mele, ca într-o poezie de-a lui Nichita, mă duc undeva departe, unde nu mai ştiu ce e aia frumos, ce e aia albastru, ce sînt caii sau florile de tei; ori chestia asta mă înspăimîntă îngrozitor; nu vreau să trăiesc aşa; nu vreau să mă plafonez, să mă asemăn portarului de la fabrica X din zona industrială; aş vrea să pot fi eu, eu acela ce odată eram tînăr, eu acela ce odată ştia să viseze, eu acela ce odată; şi cui să spun toate astea, dacă nu ţie, cititorule, şi unde, dacă nu aici, între rîndurile astea ?! să mă ierţi de-am sărit calul, să mă ierţi de nu mai e bine ce fac;
mînia îl cuprinse brusc, ca şi cînd n-ar fi fost nimic altceva în jurul lui decît furie, furie oarbă şi fără de sens, ca şi cînd toţi nervii lumii ăsteia s-ar fi adunat dintr-o singură zvîcnire în preajma lui, în camera lui mică şi pe care atît de mult o ura de acum, îl cuprinse brusc, mîinile îi tremurau şi simţea nevoia avidă de alcool, fostul alcoolic din el se trezi brusc la viaţă, vroia să bea, vroia nebuneşte, organic vroia să bea şi ştia că n-are voie, ştia că el nu îşi dă sieşi voie, ştia că trebuia să facă asta pentru gîndul lui drag dacă nu pentru altceva, gîndul care abia îi schimbase viaţa de vreo cîteva zile încoace, ştia, toate le ştia şi trecu pe lîngă chioşcul din colţ cu privirea întoarsă şi pumnii strînşi, trecu simţind valurile de căldură invadîndu-i trupul, trecu şi se întoarse acasă, îşi aprinse Carpaţiul ce ardea acum singur în scrumieră, mîinile încă îi tremurau, luă o gură din cafeaua fierbinte şi amară, şi slabă, îngrozitor de slabă, şi se lăsă purtat spre gînd, ascultînd Colosseum-ul furat şi tăcu; de ce mama dracului trebuia ca de fiecare dată cînd încerca să facă ceva bun, mereu trebuia să iasă ceva prost, îngrozitor de prost? de ce mama dracului toată lumea avea impresia că face doar ce vrea el, că nu face nimic din ceea ce cei din jurul lui l-ar vrea făcînd, de ce nu vroiau nici unul să vadă că poate totuşi se străduieşte, că poate totuşi face ceva, dar nu are cum să apară totul dintr-o dată, puf!, şi gata, se vede; ştia, ştia mai bine ca ei toţi care e partea lui de vină şi, mai ales, îşi recunoştea greşelile, dar nu înţelegea nicicum de ce trebuia să le urle în gura mare, să ştie toată lumea că într-adevăr e conştient, de ce trebuia să îşi facă, în mod neapărat, publică durerea şi ruşinea, prostia şi lipsa de discernămînt din urmă cu atîţia ani; ar fi fost multe lucruri pe care ar fi vrut să le înţeleagă, multe lucruri cărora le simţea lipsa, lucruri care ştia că ar fi trebuit să facă parte din viaţa lui de zi cu zi şi totuşi ele nu erau acolo, nimic din ce-şi dorea el nu era acolo şi toată lumea încerca să-l facă să creadă că e doar vina lui, că el nu ştie de unde şi cum să aleagă ce e bun şi frumos, şi nimeni nu încerca să se apropie de el, să-l înţeleagă cu adevărat, aşa cum el şi-ar fi dorit, aşa cum îşi dorea din ziua în care, copil fiind, nu i s-a dat voie să vorbească, invocîndu-se tonul “ridicat” pe care îl folosea - cum ar putea un copil să ridice tonul?! - , nimeni nu încerca să stea, măcar o dată, să îl asculte pînă la capăt, să asculte tot ce are de spus, fie şi dureros, fie şi stînjenitor şi oricum, dar să îl asculte, dracului, măcar o dată; şi EA nu era acolo, şi dacă ar fi fost oricum nu l-ar fi înţeles, dar măcar ar fi fost o prezenţă dragă şi în care îi plăcea să aibă încredere, şi nu era nimeni din toţi “prietenii” ăia ai lui pe care maică-sa îi hulea de fiecare dată cînd prindea ocazia - şi măcar de-ar fi existat!! - nu era nimeni; nici măcar gîndul; gîndul abia apăruse în viaţa lui de vreo săptămînă şi deja plecase, undeva, departe, în lumea ei, cu poeţi rataţi şi iubiţi pînă la ultima suflare, cu speranţe şi vise, cu droguri în care şi cu care fugea ori de cîte ori avea ocazia, plecase şi nu ştia cînd avea să o revadă şi îi era dor, dor de tot, dor tare şi mult, dor cum nu-i mai fusese de ceva vreme încoace şi încă avea înaintea ochilor focul şi iarba udă, piciorul gol şi mucul de Carpaţi căutat prin fîn, creioanele koch-i-noor cu care îşi scriau şi ţuica rămasă de la muncitori, toate încă îi stăruiau în minte, şi sărutul părului scurt tăiat şi şoapta la ureche, şi parfumul fin şi inelul pe care odată îl purtase şi el, le vedea încă pe toate şi nu mai ştia încotro să o apuce şi ea nu era acolo, gîndul lui drag, singurul care l-ar fi putut ajuta şi asculta acum nu era acolo, şi simţea cum toată lumea lui se duce dracului din nou, fără să ştie de ce, simţea doar că pierde din nou teren, că pămîntul îi fuge de sub picioare ca de atîtea ori înainte şi se săturase şi gata şi gata şi gata;
minunea întîlnirii copilului îi umplea de-acum fiecare secundă a existenţei; copilul lui mic şi drag, pe care întîmplător îl întîlnise în drum spre serviciu, simţea că îi schimbase viaţa pentru totdeauna; îşi amintea şi acum prima întîlnire, primul zîmbet, prima strîngere de mînă, primele cîteva cuvinte spuse în grabă, poate din lipsă de timp, poate din frica de a nu strica vraja momentului, poate din altceva; era, în orice caz, cea mai fericită perioadă din viaţa lui, era aşa cum nu mai fusese niciodată, aşa cum de tare multă vreme visa că odată va fi, era aşa încît soră-sa putea să îi spună că i se citeşte fericirea şi tot binele pe care îl trăia – pe faţă, era, poate – copilul mereu îi spunea asta… – prea bine; simţea că în sfîrşit are un scop, un ţel în amărîta aia de existenţă a sa, simţea că în sfîrşit are şi el o viaţă a lui, asemenea celor pe care majoritatea semenilor lui o aveau, asemeni celor pe care de-atîtea ori le privise cu atîta jind la televizor, în cine ştie ce film american, simţea toate astea şi era, în sfîrşit, fericit;
i se făcuse brusc dor de liceu, un dor ciudat, un dor de un liceu care de fapt nici măcar nu era al lui, nu era cel pe care îl terminase el, nu era cel care ar fi trebuit să se afle în amintirile lui, era un liceu poate asemeni celui pe care îl visase mereu, poate un liceu asemeni acelora pe care le văzuse în filmele americane, unul în care existau iubiri frumoase în după-amieze calde de vară, în care privirile fugeau unele în spatele celorlalte, căutînd nici ele nu mai ştiau ce, vroia multe de genul ăsta să îi umple lui amintirile cu liceu şi nu era nimic din toate prin preajmă şi lui îi era totuşi dor, tare-tare dor şi nu mai ştia încotro să o apuce ca să îi fie lui cît mai bine şi mai frumos; şi în fond şi la urma urmei nici nu prea avea ce să îşi amintească din liceu, decît poate, din nou, imaginea umbrei, stînd micuţă şi tăcută şi tristă în spatele catedrei sau alături de el în încăperea aia ce dădea tuturor senzaţia de claustrare; atît; în rest…nu avea nici o amintire din, cu şi despre liceu; nimic demn de a fi adus la cunoştinţa cuiva căruia, prin cine ştie ce eventualitate şi prin ce joc al sorţii – i-ar fi păsat; aşa încît îşi luă gîndul de la liceu şi plecă mai departe în lumea lui;
tricoul ăla verde stătea strîmb pe EA, larg şi hăţit, atît de larg şi atît de hăţit încît nici măcar nu i se vedeau sînii pe sub el, sînişorii ăia mici şi atît de dragi lui, şi el stătea şi o privea întinsă pe patul lui, cu tricoul lui îmbrăcată, o privea şi îi zîmbea, o privea şi simţea că nu i s-ar fi săturat niciodată ochii de imaginea EI, mică şi speriată, acolo în preajmă-i, şi ar fi vrut să poată să o ia definitiv cu el, să o ducă în ceea ce îi plăcea să numească “lumea lui”, i-ar fi plăcut să ştie că va fi mereu acolo, alături de el, purtîndu-i tricoul şi sărindu-i fericită în braţe ori de cîte ori i-ar fi venit; şi îi era ciudă pe el, pe toate cîte i le făcuse în alea două luni – nici măcar nu erau încă două – şi ar fi vrut să îi poată explica, ar fi vrut să îşi ceară scuze şi să îi spună cît de mult o iubeşte, însă ca de obicei, gîndurile astea îi veneau acum, cînd EA era deja departe, cînd el era deja singur, cînd nimic nu îşi mai avea rostul şi nu mai putea acum nici măcar să zîmbească; şi îşi amintea că singura chestie pe care găsi de cuviinţă să o facă atunci, privind-o, a fost să se întindă alături de EA pe patul ăla vechi şi jerpelit şi scîrţîitor, să se întindă alături şi mai apoi să o ia în braţe şi să o iubească nebuneşte – şi acum îl durea inclusiv gîndul că pînă şi dragoste cu EA făcea doar pentru el, şi nu se gîndea aproape deloc la EA – aşa cum îi plăcea EI să o facă şi atît, nimic în plus, nimic în minus, idioată rutină a dragostei nemărturisite la timpul ei şi aşa cum s-ar fi cuvenit, şi bineînţeles că după aceea n-au avut nimic mai bun şi nimic altceva de făcut decît un duş – nici măcar împreună – după care au ieşit în oraş, în aceleaşi jegoase crîşme în care mergeau de fiecare dată după ce terminau de făcut dragoste – şi crîşmele de genul ăsta erau tot găselniţe de-ale EI – şi ce altceva să facă dacă nu să bea şi să rîdă alături de cine ştie ce şi cîţi idioţi care nu meritau nici măcar prezenţa lor prin preajmă, dar avuseseră (ne)norocul să se afle acolo, la aceeaşi masă cu ei, exact în aceleaşi momente;
îi plăcea să mănînce ceară; nu ştia de ce şi de unde plăcerea asta a lui, pe care multă lume o considera nimic altceva decît o nebunie, o toană de-a lui, idioată ca şi toate pe care le făcea, însă fierbinţeala cerii proaspăt topite, proaspăt scurse din lumînare – îi dădea o senzaţie ciudată, pe care nimeni şi nimic altceva nu i le putea oferi; se găsea uneori pe sine închis în cameră, cu cîte-o muzică ciudată venind dinspre ceea ce odată puteai numi casetofon, privind fix flacăra lumînării găsite prin cine ştie ce colţ al apartamentului, şi aşteptînd, nerăbdător, momentul în care în jurul aţei ăleia arzînde se aduna îndeajuns de multă ceară ca să se poată juca cu ea; după care o lăsa să îi curgă fierbinte pe degete, ca mai apoi limba să o lingă satisfăcută, ca şi cînd ar fi fost cine ştie ce delicatesă de ultimă oră, uneori o lăsa chiar să-i picure pe antebraţ, să simtă durerea aia caldă, prea caldă arzîndu-i pielea, sau, în zilele în care chiar nu găsea altceva mai bun de făcut, îi plăcea să se joace pur şi simplu cu lumînarea, cu flacăra, cu ceara fierbinte sau cu cea încă netopită, o găurea cu scula aia din trusa de manichiură despre care nu ştiuse niciodată la ce foloseşte, o găurea şi aştepta cu sufletul la gură, privind flacăra, clipa în care ceara avea să se scurgă prin găurica aia făcută de el, şi mai apoi o lăsa să se întindă pe coala albă de hîrtie pe care mereu o aşeza sub lumînare, pînă cînd formele ce rezultau din scurgerea asta i se păreau îndeajuns de ciudate şi în acelaşi timp reuşite, şi stătea acolo ore în şir, pînă cînd fie se termina lumînarea, fie avea altceva de făcut, şi nu se sătura niciodată, mereu vroia mai mult, mereu vroia din nou; uneori, imediat după ce lumînarea se stingea, aduna cu grijă ceara de pe coala de hîrtie, o aduna cît încă era caldă, şi o modela pînă cînd se răcea cu totul în mîinile lui şi palmele îi ardeau şi se înroşeau ca atunci cînd făcea duşuri fierbinţi - fierbinţi, şi singura problemă era că el nu ştia ce să “construiască” din ceara aia, habar n-avea să “sculpteze” în ea şi singurele chestii care îi ieşeau de fiecare dată din palme erau nişte ciudate sfere, de diferite dimensiuni, pe care le aduna, frumos aranjate, pe etajera de lemn de deasupra patului, cea pe care o primise în dar de la tatăl lui odată cu intrarea la facultate, le aranja pe toate acolo şi le privea în fiecare zi, le mîngîia şi le admira ca pe nişte trofee de preţ, zi ce zi, pînă ce la un moment dat fie se sătura de ele, fie le topea din nou, fie le mînca;
“unde merg? habar n-am; şi sincer, nici nu mă mai interesează prea mult; am ajuns, în sfîrşit, la ceea ce căutam; sau poate şi de data asta mi se pare, dar credeţi-mă că acum chiar nu mai contează, nu mai contează nimic decît clipa de acum, de aici, din imediata-mi apropiere; unde merg? îmi urmăresc mîinile, merg în urma lor, trăiesc, mor, trăiesc iar şi mor din nou, cui îi mai pasă şi de ce pînă la urmă i-ar mai păsa? merg, merg, merg doar înainte, prin mine, cu mine, alături de mine, printre tot ceea ce vreodată am avut mai scump, alături de copilul meu drag, fără EA, fără măcar un strop din ceea ce EA a fost vreodată, merg înainte şi chiar mă simt bine; extraordinar; în schimb nu ştiu voi ce mai faceţi; voi toţi ăia care odată păreaţi a fi lîngă mine; ăia pe care odată îi iubeam, odată îi respectam şi aş fi mers pînă la capătul lumii pentru voi, unde sînteţi şi ce dracu' mai faceţi? sincer? I DON'T GIVE A FUCK! pe bune…” scria pe o bucăţică amărîtă de hîrtie de pe noul lui birou; scrisese asta cu gîndul că poate într-o bună zi are să se apuce de scris şi el un soi de memorii, un roman poate, poate o nuvelă sau doar o pseudo-schiţă; spera chiar că poate într-o bună zi are să-i şi publice cineva rîndurile pe care acuma stîngaci încerca să le aştearnă; adevărul e că nu mai scrisese de multă vreme şi, pe undeva, i se făcuse şi lui dor...; amintirile se schimbaseră parcă şi ele cu totul, parcă nimic nu mai era aşa cum ştia el că odată fusese, nimic nu se mai lega, sau poate dimpotrivă, toate se legau acum prea bine, poate că în sfîrşit avea să înţeleagă şi el ce se întîmplase cu şi în viaţa lui atîta amar de ani, atîta amar de vreme pierdută, îi părea acum, în zadar; dar cine să mai ştie? şi oare chiar: mai conta asta acum? de ce să se mai gîndească aşa, de ce să îl doară fiecare imagine care trecea sumar prin faţa ochilor lui, de ce să nu se gîndească la anii ăia cu drag, cu dor chiar, însă un dor bun, un dor drag, un dor cum ţi-e dor de mama cînd e plecată în delegaţie, un dor cum ţi-e dor de colegii plecaţi la mare, ar fi vrut, chiar ar fi vrut să nu-l mai doară nimic; şi totuşi, uneori, gîndul îi fugea la EA şi nu putea să nu simtă golul ăla stupid din stomac, nu putea să nu spere că măcar o dată, odată are s-o mai vadă şi are să-i poată spune cît de mult o iubise de fapt şi cît de rău după aceea îi păruse de finalul ăla cretin; şi mai trist e că mereu îşi amintea; în fiecare clipă petrecută singur în apartamentul ăsta nou în care stătea, apartamentul lor, al lui şi al copilului lui drag, al lor, doar al lor, aici, stînd noaptea singur îşi amintea uneori de EA, aşa cum o cunoscuse, aşa micuţă şi dragă, aşa cum nimeni altcineva nu fusese vreodată, îşi amintea de EA şi nu mai ştia ce să facă, unde şi la ce altceva să se gîndească, împotriva cui şi pentru cine, de ce şi unde; şi de fiecare dată cînd îl apuca dorul de EA nu ştia să facă altceva decît să se aşeze în faţa idiotului ăluia de calculator şi să se apuce de scris, de fiecare dată avînd cîte o sticlă de ceva alcool – orice, doar alcool să fie – lîngă el, sticlă pe care de obicei o bea toată, scriind, şi nu făcea altceva decît să scrie, inconştient, în neştire, pînă cînd ochii îi cădeau în gură de somn, pînă cînd i se împăienjeneau şi lui nu îi păsa, nu îi păsa de nimic alta decît ceea ce avea de scris, nimic alta decît lumea lui interioară şi el, nimic alta decît gîndurile şi visele lui; acum, chiar acum cînd eu scriu rîndurile astea, el stătea singur, acolo în apartamentul lor, fără copilul drag, ascultînd Yes şi Jesus Christ Superstar în căşti, stătea şi nici el nu ştia ce face, decît că se apucase de băut o sticlă de bitter de-ăla bun de Sibiu, de-ăla care acum e 34.000 sticla – şi o cumpărase cu bani luaţi din colecţia de numismatică, de la „dubluri”— stătea şi, paradoxal, nu se gîndea la EA, se gîndea de ce oare copilul drag nu e lîngă el acum, acum cînd ar avea mai mare nevoie de el, acum cînd nu e nimeni alături, acum cînd nu mai e nimic de făcut , acum cînd nu ar vrea altceva decît să fugă undeva departe de lumea asta în care fără să vrea era obligat să trăiască, acum cînd nimic nu părea să fie aşa cum ar fi vrut;
îi era frig la picioare; asta era poate singura problemă în noul apartament: indiferent cît de cald ar fi fost afară, lui îi era frig; lui şi poate nu numai lui, poate tuturor acelora care aveau de stat mai mult în apartamentul ăla; ar fi vrut – de ceva vreme ar fi vrut asta – ar fi vrut să compună o piesă nouă; de mult nici măcar nu mai cînta la chitara aia cumpărată cu pile de la Reghin, direct din fabrică; şi acum, ascultînd minunatul ăla de Yes, îi venea să cînte, îi venea să plece în concerte, îi venea să sară în braţele mulţimii de acolo de pe scenă, îi venea să plece cu ceilalţi patru din imaginara lui trupă undeva unde să-i acopere toată lumea de succes şi de urale zbierate de fete toate mai tinere decît sora lui, ar fi vrut; îşi aprinse o ţigară; More; nu mai fuma Carpaţi de cînd cunoscuse copilul drag; poate coincidenţă, poate dorinţă; nici el nu mai ştia; îşi întoarse privirea spre cameră şi gîndul îi fugi undeva, nu mai ştia unde; era undeva unde era EA, atîta doar că EA nu mai era EA, era un fel de toate (I)ELELE adunate la un loc, făcute un fel de EA mare de tot care îl copleşea cu amintiri şi imagini, cu dureri şi doruri, cu toate celea şi toţi cîţi au fost;
se făcea – ura expresia asta, era un fel de „ziceam că” – se făcea deci că era undeva unde acea din-toate-făcuta-ea îl lua în braţe; niciodată atingerea unor braţe de femeie nu îi păru atît de reală, atît de aproape de el, atît de caldă şi de mai ca niciodată alta a lui, niciodată nu se simţise atît de bine, atît de fericit, atît de împlinit şi de mai aproape de tot ceea ce vreodată îşi dorise, niciodată, şi nu mai ştia de ce i se întîmplau tocmai lui toate astea, de ce nu fusese altcineva ales în locul lui să fie iubit de toate femeile, de ce întotdeauna el era ăla căruia i se întîmplau lucrurile bune – şi numai pentru ca imediat după aceea să dispară toate, în totalitate, ca şi cînd niciodată nu ar fi fost acolo – nu ştia şi simţea că ar plînge; lacrimile însă n-au fost niciodată punctului lui cel mai tare; nu era niciodată în stare să plîngă atunci cînd ar fi trebuit; întotdeauna îşi dorise să poată plînge atunci cînd, cu-lacrimi-în-ochi-mama-lui încerca să-i explice cum că asta nu era bine, cum că aşa sau invers, cum că nici pomeneală pămîntul să fie rotund şi soarele să se învîrtă în jurul lui, atunci ar fi vrut să poată plînge, însă nu reuşea niciodată; durerea îl cuprindea de fiecare dată doar pe undeva prin interior şi se încăpăţîna să rămînă acolo, o veşnicie, două, trei, nu mai vroia nicicum să iasă şi îl chinuia, al dracului de tare îl chinuia de fiecare dată; reuşea însă un lucru: dacă privea fix un punct mic de pe tavan, dacă fixa pînă la tîmpire un acelaşi mic punct de pe un tavan de cameră în care de undeva se revărsa tristeţe, dacă se uita aşa la el vreo jumătate de oră – poate (şi repet, poate) reuşea să plîngă cîteva amărîte de lacrimi uscate şi fără pic de personalitate, fără pic de ceva uman în ele, un fel de lacrimi de stîncă de-aia fără nici un strop de ceva verde pe ea, stîncă din aia aiurită din vîrf de munte, singură şi de nimeni iubită;
pentru o secundă gîndul îi fugi de la acel „se făcea”, pentru o clipă se întoarse în realitatea imediată, în sufrageria lui, unde îşi „construi” un pahar de coniac grecesc (cel puţina aşa scria pe sticlă) cu Cola, în sufrageria lui unde de ieri exista adevărată muzică (adusese de la ai lui pick-up-ul stricat şi acum îl folosea pe post de staţie), în sufrageria în care din boxele Tesla acum urla Radiohead-ul nou, făcut de un prieten de gratis, se întoarse acolo, zîmbi cam o jumătate de secundă şi apoi se cufundă iar;
dacă din-toate-celelalte-făcuta-EA s-ar fi aflat acum aici, poate primul gînd ar fi fost acela de a o scoate afară; data trecută cînd venise era singur, tare singur – nu ştiu de ce am impresia că mă repet la nesfîrşit cu singurătatea asta a lui, poate doar că mă obsedează – şi poate de aia i se păruse atît de nemaipomenită, atît de nemaiaşteptată, atît de nemaivăzută şi neauzită, atît de tare dorită şi atît de tare visată, poate de-aia simţise că atingerea EI nu fusese niciodată atît de reală, poate de aia se pierduse în gînduri şi imagini, dorinţe şi vise, poate de-aia; acum însă o privi doar cu ochii mici, japonez de mici, coreean poate, o privi şi îi zîmbi;
„mă gîndeam că poate ai nevoie de mine” îi zise din-toate-celelalte-făcuta-EA, „mă gîndeam că poate nostalgia încă te mai roade, că poate anii din urmă şi picioarele femeilor niciodată atinse încă îţi mai stăruie în minte, mă gîndeam că poate ţi-ar fi bine să mă vezi, că poate ai vrea să mă iei în braţe, să mă iubeşti poate”
el zîmbi: „chiar crezi?! de mult am învăţat să nu mă mai macine gîndurile, să nu mă mai las dus de val departe în mine, am învăţat că nicăieri nu e mai frumos ca acasă, acasă ăla pe care ţi-l faci cu mîna ta de la o vîrstă încolo, acasă ăla la care visezi o viaţă, la care cu toţii visăm o viaţă şi doar unii ajungem la el, am învăţat să mi-l fac mie acasă ăsta şi acuma mi-e bine, mi-e uşor, mi-e niciodată aproape nostalgie şi niciodată aproape dor; tu însă...tu nu eşti însă nimic altceva decît nostalgie şi dor; nebunie şi vis frumos; apatie şi tristeţe dorsală – ştiu că nu mă înţelegi, ştiu că-ţi pare că înşir cuvinte fără de noimă, da’ crede-mă că nici nu mai vreau să mă înţelegi – tu eşti tot ce-mi doream acu’ 6 ani, 4 poate, atît şi nimic altceva; dar mi-e bine totuşi c-ai venit; poate mai stăm şi noi la o poveste, ca doi prieteni dintr-ăia ce se întîlnesc la mare, după doi trei ani de absenţă, se întîlnesc şi se vor, da’ fiecare e cu prietenu’ şi îşi zîmbesc doar complice şi apoi îşi vorbesc; mi-e bine; chiar bine, crede-mă”
o zărise din prima zi; ajunsese la mare cu femeia-copac şi cu prietenul à Art Garfunkel semănînd, ajunseseră dimineaţa tare aruncîndu-se îmbrăcaţi în apa sărată şi rece, ajunseseră şi apoi căutînd loc de cort – dădu cu ochii de ea; stătea întinsă în hamac, n-avea mai mult de 17 ani, îl privea fix, ca şi cînd numai ei s-ar fi aflat acolo, avea păr blond în cîrlionţi subţiri, minunaţi în soare şi în mînă, sîni perfecţi şi slip roşu; abia apoi află că e rea, rea dintr-aia cuminte, rea de frică, din timiditate şi complex, rea frumos şi rea cu toţi ceilalţi mai puţin cu el; pentru o clipă uită de ce e acolo, uită de femeia-copac, uită de Garfunkel, uită chiar şi de el şi nu se mai văzu decît pe sine în braţele cîrlionţate;
apoi se luară de mînă şi picioarele cunoscură nisipul ud aşa cum mereu îşi imaginase el că ar trebui să fie ude buzele după ce sărută femeia pe care o iubesc, se luară de mîini şi plecară spre unde nu mai era nimeni, spre undeva în stînga ţărmului, spre 2 Mai, spre ruşi, spre armată, spre bărci, spre orice altceva decît lumea din jur, spre orice altceva decît femeia-copac şi bărbaţii-bărbaţi, alţii decît el;
de fapt...nici nu ştiu de ce încerc să plictisesc cititorul cu introducerea asta stupidă, cînd de fapt nu vreau să fac altceva decît să pun pe hîrtie gîndul lui, amintirea lui cu femeia-cîrlionţ; şi amintirea aia se reduce doar la picioarele ei; şi nu mă refer aici la picioare în întregime, ci doar la englezescul „foot”, sau mai precis „feet”; şi înainte de toate, haideţi să analizăm un alt aspect: de ce româneşte nu există diferenţa asta? adică de ce nu există atît de frumos? n-aş putea niciodată să vorbesc cu drag, sau cu dor, sau sexual, sau doar frumos despre „laba piciorului” unei femei! nu sună nicicum! „avea nişte labe ale picioarelor atît de frumoase!” sună ca dracu’! pe cînd „she had beautiful feet” are o cu totul altă rezonanţă; la fel cum n-am putut niciodată să găsesc sau să inventez un cuvînt potrivit pentru englezescul „lust”; aşa cum în nici o limbă nu există un corespondent la fel de bine sunător pentru românescul „dor”, la fel nu pot găsi eu ceva românesc pentru „lust”; complexitatea lui „lust” e cam aceeaşi cu cea a lui „dor”; cel puţin aşa le văd eu; în orice caz, revenind la ce ziceam, vorbind de picioarele femeii-cîrlionţ am să mă refer mereu la englezescul „feet”; asta ca să nu se creeze confuzii;
îşi amintise deci picioarele femeii-cîrlionţ, aşa cum le văzuse în după-amiaza aia, printre apă sărată şi verzuie, printre pietre alunecoase şi alge urît mirositoare, cele mai frumoase picioare pe care le văzuse vreodată, cu cele mai mici şi mai frumos conturate degete, picioare despre care puteai scrie un roman, picioare care puteau oferi oricînd, oricui, perspectiva unui „foot fetish”, picioare pe care şi-ar fi dorit să le mîngîie şi să le iubească o veşnicie, picioare cărora le-ar fi făcut şi masaj, el care ura să maseze picioare, îşi aminti picioarele alea şi se cufundă iar într-un fel de nostalgie; şi nu ştia ce-i lipseşte mai mult; picioarele femeii-cîrlionţ sau doar marea, doar Vama Veche, nu ştia dacă e bine că-şi amintise de ele şi i se părea acum că tot ceea ce-i spusese cu doar cîteva secunde în urmă din-toate-celelalte-făcutei-EA nu mai aveau nici un sens, mai cu seamă cînd ştia că din-toate-celelalte-făcuta-EA îi citeşte gîndurile, nu ştia dacă e bine şi aştepta acum replica EI;
„nu-i nimic, dor”, îi spuse, „nu-i nimic; spuneai că nimic din tine nu mai e nostalgie ori dor, spuneai că ţi-ai găsit casa, că visul tău e aproape real, că nimic din ce era odată nu te mai atinge, că dragostea din urmă, cu vodcă şi ţigări, chitări şi marijuana, sîni goi şi picioare uşor atinse de apă nu te mai sîcîie, nu le mai simţi aproape, nu le mai simţi lipsa, nu le mai vrei”; zîmbi amar: „aş vrea să te cred; sincer aş vrea să te cred; numai că vezi, stai singur în sufrageria acelui al tău ‘acasă’, ascultînd Radiohead şi bînd coniac, stai acolo şi gîndul îţi fuge departe, uneori la mine chiar şi nu vrei să recunoşti; atît; nu vrei să recunoşti; şi unde şi cum şi de ce te-aş ajuta eu? şi de ce aş mai sta aici cu tine dacă tot nu mă vrei? numai că are să-ţi pară rău; într-o bună dimineaţă ai să te trezeşti, ai să întinzi mîna de-a lungul cearşafului, aşa ca în filmele proaste, ai să întinzi mîna căutîndu-mă şi n-ai să mă găseşti; ai să mă strigi, ai să plîngi; ai să urli mai apoi şi tot n-am să vin; şi-acuma e mai bine poate să plec”
„iubirea mea e fum şi nor, e praf şi negură de vin, iubirea mea e maci uscaţi şi acari beţi şi dorul meu e stînci şi caldarîm, e lemn şi ochi de bou şi nostalgia mea e lătratul de cîine şi susurul de fier, mirarea răsăritului de lună şi femeia care-aduce lapte şi visul meu sînt caii privind desuet dimineaţa şi omul mort citind în stele clasici şi Aristotei; atît”
îşi îndesă Carpaţiul în sipca veche luată de tare demult de undeva din vreun tîrg dintr-ăla unde se vînd de toate şi nimeni nu vrea nimic, Carpaţiul luat acum, doar pentru asta, pentru momentele ce aveau să vină, de mult tare nu mai fuma Carpaţi, dar parcă dorul îl apucase de undeva din fundul sufletului, fuma deci Carpaţi şi bea vodcă cu Fanta ascultînd Bob Dylan, şi tare ce-i era bine, de parcă nu ar mai fi fost nimeni prin preajmă, de parcă muzicuţa lui Dylan era tot, de parcă; ştia doar că singurătatea aia pe care atît de mult o cîntase de-a lungul atîtor ani de nesomn şi de vodcă poate nu era nimic altceva decît un fel de destin, un fel de ceva ce trebuia să fie acolo, atunci, al lui şi doar al lui, un fel de ciclu vital pe care trebuia să-l parcurgă, singur, doar el cu el şi el cu ceea ce a fost şi ceea ce avea să fie peste cîtăva vreme scurtă la număr fiind, realiză asta busc şi zîmbi;
privea în urma lui trecerea timpului prin porii femeii pe care atîta vreme o ţinuse în braţe şi nu mai ştia cine e şi încotro se îndreaptă; simţea cum fiecare secundă din trupul său obosit se sparge încet-încet în zeci şi zeci de bucăţele mici şi ascuţite ce mai apoi intrau în pielea lor, a celor din juru-i, simţea cum trupul EI se umple de sînge în urma zgîrieturilor secundelor lui, simţea cum că i-ar exploda minţile şi visa la clipa în care piciorul EI avea să se plimbe peste jugulara lui înfierbîntată de atîta dor; nu mai ştia cînd se-ntîmplase asta ultima oară; să fi tot fost în noaptea aia cînd, cu respiraţia-i a vodcă mirosind, EA veni în camera lui şi se întinse pe patul lui, îi îmbrăcă pijamaua şi-i întoarse perna cu nasturii în sus, să fi tot fost pe atunci – şi asta cu tare multă vreme în urmă se întîmpla; însă simpla amintire a senzaţiei de atunci n-avea cum să egaleze senzaţia însăşi, fiorul rece pe şira spinării şi tremurul degetelor ascunse sub ochii închişi; i-ar fi plăcut să se ştie undeva departe, cu EA în braţe, aşa ca atunci demult, ar fi vrut să-şi simtă din nou trăirea şi pofta de viaţă a anilor din urmă, însă umbrele alea păreau să nu-i dea pace nicicum, umbrele vechilor femei şi izul parfumurilor lor, imaginea foştilor prieteni şi arătătorul pătat de nicotină al mîinii stîngi, cicatricile adînci de pe antebraţ şi imaginea părului tăiat făcut cadou femeii-copac, cuvîntul scris şi cel spus şi bine rămas în memorie, bucăţi din trupu-i dureros amintind a vreo femeie sau doar a vreo clipă undeva, toate astea nu-i dădeau pace, nu-l lăsau să-şi vadă mai departe de vise, speranţe şi gînd, ca şi cînd ar fi fost condamnat să trăiască mereu doar din amintiri şi păreri, ca şi cînd el n-avea prezent şi n-avea viitor, ca şi cînd el tot se rezuma la imposibilul regretat trecut în care trăise; imaginile i se suprapuneau, unele peste altele şi de-o-laolaltă cu alte clipe din viaţa-i, imagini peste imagini, imagini peste trăiri, trăiri peste sentimente, sentimente peste păreri, păreri peste dorinţe, dorinţe peste regrete, regrete peste imagini şi-apoi iar; un soi de ciclu infinit al existenţei sale, totul petrecut undeva în interior, un soi de pierdere a fiinţei în ea însăşi, pierderea lui înăuntrul lui, se pierdea cu fiecare secundă ce trecea în plus şi se găsea din ce în ce mai greu şi mai rar, se alerga pe sine prin el însuşi, cel de acum alerga prin cel ce a fost căutîndu-l pe cel ce va fi, o goană în trei, o goană nebună şi fără de sens, o cursă pierdută din start pentru fiecare din ei – oricum depindeau vital unul de ceilalţi doi – o cursă în care nu sînt învinşi şi nu sînt învingători, o cursă ce nu se mai termină niciodată, un raliu pe teren accidentat, şi maşina lui pierdea ulei şi cauciucurile ar fi trebuit de mult schimbate, n-avea şofer şi nici pasager pe scaunul din dreapta, era el şi interlocutor şi însoţitor de bord, şi stewardesă şi pilot, un soi de om-orchestră, cu singura diferenţă că el îşi era şi public, un fel de oarecare nimic imens, pierdut în deschiderea lui zero, un ceva ce n-a fost, nu e şi n-are să mai fie niciodată de aici înainte; i-ar fi plăcut măcar să ştie că undeva în preajmă-i există cineva care-nţelege, cineva căruia-i pasă, un om frumos cu unghii rotunde şi degete lungi, cu plete pe umeri şi ochii verzi, cu sufletul larg şi pielea mirosind a primăvară devreme, ar fi vrut să ştie că-ntr-o bună zi – oricît de îndepărtată ar fi fost – cineva l-ar fi luat de mînă şi i-ar fi zîmbit frumos şi cald, arătîndu-şi dinţii albi şi strîmb aliniaţi, poate un pic prea mari dar totuşi albi, şi că apoi ar fi plecat împreună înspre lumea care s-ar fi numit “lumea lui”, a omului aceluia drag; însă ştia că nu e nimeni, că e singur de tot şi de toate părăsit a nimeni semănînd şi-a pască şi vin mirosindu-şi singur respiraţia de dinainte de cafea, dimineaţa în pat; ca şi-acum;
stau şi mă găsesc cu gîndurile departe duse la el, deseori şi aproape inconştient, mă pierd în a-l căuta şi nu mai ştiu de mine, nu mai ştiu de nimeni şi de nimic alta de prin juru-mi şi mi se face dor de vremurile cînd ştiam în fiecare clipă unde şi cu cine îl găsesc, cu cîte haine pe el şi cu cîte halbe de bere băute, stau şi mă gîndesc şi acum şi-mi dau seama că nu mai ştiu nimic; îmi dau seama că am pierdut cu totul şirul vieţii singurului personaj pe care l-am creat vreodată cu adevărat, îmi dau seama că nu mai ştiu de unde şi mai ales în ce fel să continui relatarea şi mi se face dintr-o dată frică, frică de a nu a mai putea scrie, frică de a rămîne cu o treabă începută şi fără un prea clar mod de a o continua, frică de a mă rupe cu totul de el şi de viaţa-i – ori asta nu aş vrea cu nici un preţ să se întîmple – şi nu mai ştiu ce să fac; de undeva, de departe, mi se deschid înainte căi necălcate, drumuri pe care nimeni – decît poate femei cu păr lung şi mers alene – n-a călcat, mi se deschid un soi de clişeice orizonturi, ca şi cînd cineva de undeva din imediata-mi apropiere ar înţelege, pentru o clipă, pierderea, pierderea mea în mine, pierderea mea în el, a lui în mine, a noastră în fiecare din cel de alături, ca şi cum cineva m-ar trage de mîneca de la cămaşa în culori mult prea vii, ca şi cum ar vrea să-mi zică ceva, acum, aici, ca şi cînd ar vrea să-mi explice tot ce n-am înţeles vreodată; King Crimson, moale şi dulce undeva în adînc de urechi, unică şi slabă consolare: „confusion will be my epitaph/as I crawl a cracked and broken path”; cărarea mea, cărarea lui dintotdeauna; nici unul n-am fost vreodată înţeleşi; sau măcar ascultaţi;
“să nu mai cauţi în tine, să nu mai cauţi în noi şi în nici un caz în mine împlinirea dragostei” îi spuse EA într-o clipă de sinceritate; “să nu crezi că vizitele tale repetate şi purtarea mea frumoasă au de-a face ceva cu împăcarea noastră; totul s-a terminat, dor, demult chiar; din seara aceea cînd n-ai vrut să mă priveşti în ochi…; nimic din ce a fost odată frumos - nu mai e…; aşa că te rog mult, nu mă mai căuta; dragostea ta mă inhibă; mă irită chiar; îmi faci rău şi-ţi faci ţie rău; fugi, fugi de mine şi nu te uita înapoi…!”
îi întoarse spatele şi el putu să-i zărească din nou, ca atunci, odată, demult, linia suplă a spatelui şi profilul fin al sînilor mici; vorbele îi îngheţaseră undeva între stomac si limbă şi nu putea scoate nici un cuvînt; o privea dispărînd în întuneric, simţea fierbinţeala lacrimilor pe obrajii uscaţi - si vorbele refuzau să îl asculte; ochii îi zbierau, mîinile îi urlau cu disperare iubirea şi EA nu auzea, şi o vedea din ce în ce mai mică, mai departe, de el, de lume, de viaţă, de dragoste, de dor;
auzea ploaia răpăind pe tabla acoperisului, îi auzea geamătul surd, chemarea avidă de braţe dezgolite, o asculta plîngînd şi gîndul îi urmărea ochii, în urma femeii lui mici, femeii lui dragi; “mi-e dor s-o duc de mînă prin ploaie, mi-e dor să fugim şi să ne privească mulţimea arătîndu-ne cu degetul şi făcîndu-ne nebuni; mi-e dor să mă arunc în faţa EI în fiecare baltă si EA să rîdă cu toţi dinţii proaspăt spălaţi cu pastă românească; mi-e dor de goliciunea picioarelor în iarbă, de verdele ud atingîndu-i pulpa cărnoasă”;
se ridică anevoie de pe parchetul cu miros uzat şi se îndreptă spre fereastră; apucă doar să mai vadă imaginea goală a femeii nopţii întinzîndu-şi zîmbetul pe zidul ud şi mîncat de vreme - şi se trezi îndesîndu-şi labele late în buzunare şi fugind spre următorul colţ unde spera să o vadă, spre următoarea umbră, următoarea femeie, noapte, ploaie;
nu ştia încotro să o apuce; fugea ca un dement pe străzile goale, fugea iubindu-se cu ploaia, fugea nebun, fugea tîrziu şi mai presus de toate - fugea încet; sau cel puţin aşa părea; mereu se simţea rămas în urmă; nu ştia în urma cui, cine putea fi înaintea sa, sau care i-ar fi putut fi motivul acelui cineva, ştia doar că o să ajungă acolo - nici asta nu ştia unde era… - înaintea lui; ori asta nu putea permite să se întîmple; şi brusc îşi aminti de aripi; zîmbi amar la gîndul că nici nu mai ştia de cînd nu le mai folosise - poate de cînd EA exista în viaţa lui (…) - zîmbi amar şi încercă speriat să le întindă; carcasa maro se deschise cu scîrţîit metalic şi cele patru aripioare semănînd la aspect cu pungile în care maică-sa îi punea pe vremuri mîncarea - se întinseră, scorojite şi uşor exfoliate, în lături; se ridică într-o clipă de la pămînt, aerul rece îi lovea ochii (i se făcuse brusc frig şi senzaţia nu-i mai era demult cunoscută), vîntul îi zburlea firele răzleţe, atîtea cîte îi mai rămăseseră în cioc şi-n mustaţă, lăcrima de acuma, dar nu-i mai păsa de nimic; gîndul că trebuia, că nu se putea să nu o ajungă din urmă pe undeva - devenise deja conştient de faptul că doar EA putea să îi stea înainte - gîndul ăsta zic, îi dădea speranţa; n-avea de ce să se teamă; ştia că EA e undeva pe acolo, prin întunericul dinainte-i, prin ploaia ce-l biciuia din ce în ce mai tare, prin vîntul rece, prin ziua de mîine, prin viitorul lui mai mult sau mai puţin aproape, era acolo şi el avea să o găsească, avea să o găsească şi să o privească în ochi, avea să suporte lumina şi durerea din privire, avea s-o asculte şi avea multe de spus, cum c-o iubeşte şi că îi pare rău, cum că el fusese prostul şi orbul, cum că EA n-are nici o vină şi cum că EA îl iubise frumos şi curat şi cum că el n-a vrut să înţeleagă, n-a putut să înţeleagă, din frică sau poate altceva - orgoliu bărbătesc sau trufie - , avea să i le spună pe toate şi EA avea să le înţeleagă, aşa cum se întîmplase mereu, din prima zi şi pînă azi - îşi amintea imaginea EI, pierdută de la fereastră…
cînd lovi zidul, zîmbetul încă îi mai stăruia pe buze şi nici nu simţi sîngele rece ţîşnindu-i din ochi, din antene şi mai ales din aripi, căzu la pămînt într-o clipă de extaz de imagini, într-un orgasm al amintirilor despre ce încă n-a fost şi se împrăştie precum nisipul din clepsidra primită de la femeia-copac în urmă cu un an, clepsidră spartă din neatenţia lui, într-o fatidică seară de joi, pe bordura de ciment din curtea fostului său liceu;
amintirile îl dureau, îl dureau mai tare decît suferinţa prăbuşirii, mai tare decît pierderea EI, îl dureau organic şi ştia că n-are să poată scăpa de ele niciodată, ştia că mereu au să fie acolo, înlăuntrul lui, parte din el, parte din trupul lui firav şi bolnăvicios, de insectă în a doua parte a existenţei, ştia că nu poate fugi de ele cum nu poţi fugi de cel mai urît vis, ştia, toate le ştia şi leşină de durere acolo, în balta de sînge, confuz şi ameţit, leşină şi rămase inconştient în aşteptare;
Subscribe to:
Posts (Atom)