“nu te iubesc; ţin la tine; te apreciez; şi te cunosc; dar nu pot să te iubesc; nu mai pot să iubesc pentru că am trădat iubirea; am trădat cel mai curat şi mai profund sentiment pe care cineva îl avea pentru mine şi de-atunci nu mai merit să iubesc; de-atunci am început să distrug totul, totul din jur, oamenii - mai ales pe cei care ţin la mine; l-am trădat, fizic şi psihic, pe omul cel mai curat care poate să existe şi el mă iartă, dar eu nu pot să mă iert; trăiesc cu uimirea că mai pot să trăiesc;

nu te lega de mine; tu eşti omul făcut să trăiască din suferinţă, însă atîta cîtă ţi-aş putea crea nu meriţi; şi ţi-aş crea; fericirea pe care ai simţit-o nu era reală; nimic din ce-ţi imaginezi despre mine nu este real; reală va rămîne întotdeauna plecarea mea; eu plec tot timpul; nu mă vei putea face să stau şi nu mă vei găsi niciodată în locul şi momentul pe care le bănuieşti; ai spus că eu sînt momentul, secunda, clipa; e singurul loc în care ai dreptate, dar lucrul ăsta e mult mai adevărat decît ai putut să crezi; nu sînt întreagă pentru tine; sînt doar cîteva clipe, adunate cu greu; nu-ţi imagina că mă iubeşti, pentru că nu ai ce iubi, sufletul meu e împrăştiat, risipit, nu cunoaşte timp şi spaţiu; sînt în trecut şi sînt în viitor şi, din cînd în cînd, şi în prezent dar niciodată şi nicăieri în întregime; nu căuta în mine o împlinire; singura pe care ai putea-o avea e cea a neîmplinirii;

nu poţi afla şi nu vei afla niciodată prea multe despre mine nici măcar de la mine, pentru că majoritatea lucrurilor pe care le fac nu au sens, căci le fac numai cu o parte din mine;

dacă poţi iubi aşa ceva, atunci nu te voi lăsa s-o faci;

de fapt cred că tu ai putea să iubeşti orice fată; atît doar (şi noroc!) că nu ai cum să stai să-i găseşti fiecăreia calităţile; dar este sigur că nu ai nevoie să te iubească cineva, ci ai nevoie să iubeşti, să te dărui şi să suferi pentru asta; n-ai avea ce face cu iubirea cuiva, te-ar încurca şi te-ar inhiba, pentru că ce îţi place ţie este să-ţi…reverşi speranţele asupra cuiva;

totuşi avem un mare punct comun: ne alegem prost oamenii pe care să îi iubim; adică vreau să zic că ni-i alegem perfect astfel încît să suferim cît mai mult;

vreau să înţelegi că-ţi scriu aici ceea ce gîndesc (şi ceea ce simt….);

nu pot să definesc sentimentele mele pentru tine; la început am fost foarte curioasă; apoi te-am cunoscut;

te-am lăsat să scrii despre mine şi pentru mine; apoi ai greşit; pentru că, ceea ce scrii, trebuie să scrii cu mintea; cu inima nu poţi să scrii, aşa cum cu mintea nu poţi să iubeşti; deci cu sufletul trebuie să iubeşti iar cu mintea să-ţi scrii iubirea, s-o arunci afară, şi neapărat cu mintea s-o faci, dacă vrei să-ţi pui sufletul în poezie; altfel…se risipeşte;

ca al meu;”

scrisoarea data de cu mulţi, tare mulţi ani înainte de povestea cu EA, cu mult înainte de a-şi conştientiza propria ratare şi propria lipsă de sens şi de existenţă; pe vremea aia nu-i păsa de nimic; era tînărul rebel, cu pletele abia începînd să-i crească pe umerii înguşti, cu abia cîteva fire de păr în mustaţa ce acum îi intra în gură, era vremea cînd încă mai credea în sinceritate şi-n oamenii frumoşi şi buni, în vise şi speranţe, vremea cînd nu-l durea sufletul şi nu îi curgeau ochii, cînd aripile încă nu-şi dezvăluiseră identitatea, timpuri în care ţinea femeile de mînă şi le vorbea despre frumuseţe - a lor sau a altcuiva, cine ştie ce sentiment sau credinţă - privindu-le în ochi, era pe cînd ştia încă să iubească, pe cînd încă spera să fie odată iubit, în orice caz, era cîndva demult, nici nu-şi mai amintea cu cîţi ani în urmă; ştia doar că iubise umbra; o iubise cum nu iubise pe nimeni pînă atunci; iubea pentru prima oară, visul din copilărie devenea realitate, în imediata lui vecinătate, fericirea visată era acum lîngă el şi el ştia asta şi o privea în ochi şi rîdea, rîdea cum n-o mai făcuse niciodată, rîdea cum nu avea s-o mai facă de atunci încolo, şi ea ştia şi-l lăsa şi îi zîmbea din vîrful buzelor - ea care avea un zîmbet pentru fiecare cuvînt pe care îl avea de spus, ea pe care nu te puteai supăra, ea care niciodată nu ridica tonul la nimeni, ea care mereu găsea ceva bun de zis, ea - şi tăcea;

recitind scrisoarea, acum, după atîta amar de vreme, în camera îngustă mirosind a mucegai de cartofi - îşi amintea de copilărie, îşi amintea de primele zile cu ea, de primele zîmbete, de primele cuvinte, şi nu se ţinuseră niciodată de mînă, ea era mereu în dreapta lui, micuţă şi cu păr auriu, cu mîinile lungi şi cu degete subţiri a inimă şi suflet vorbind, se gîndea la iarnă, mai apoi la prima lor vară împreună, se gîndea la zecile, sutele de ore petrecute împreună, pe ascuns, în camere nici jumătate cît asta în care era el acum, ore în şir în care nu făceau altceva decît să vorbească, în care el nu se mai oprea din cuvinte, nu se mai oprea din iubit, în care ea stătea mică într-un colţ şi zîmbea ascultînd, îşi amintea de primul dans, de prima întîlnire, de omul cu care plecase ea, de ochii ei mari, de braţele osoase şi urechile mici, ieşindu-i prin părul ăla lung, neglijent strîns în coadă de cal, îşi amintea de ziua în care după nenumăratele lui scrisori umbra se hotărî să îi scrie şi ea şi apoi de ziua în care scrisoarea aia ajunse în mîinile lui, cum plîngea în faţa ei la masa micuţă, rotundă şi cu scaune tapiţate bordo (sau cum s-o mai fi scriind şi asta), toate şi le amintea şi plîngea şi acum, chircit în colţul camerei, cu lumina stinsă de-acum, aşa cum îi plăcea lui şi EA n-a putut niciodată să înţeleagă, stătea şi plîngea şi nu mai ştia nici el ce să gîndească şi încotro să se îndrepte; zîmbi apoi printre lacrimi, auzind vocea din casetofon urlînd: “I need a dirty woman”…; el nu mai avea nimic; femei de nici un fel; de luni de zile, de cînd EA plecase definitiv de lîngă el, nu mai ştia ce-i aia piele de femeie sau parfum dulce pe jugulară, sau fin şi abia sesizabil miros de transpiraţie de femeie frumoasă în imediata lui vecinătate întinsă pe pat, sau buze ude pe şira spinării, sau respiraţie călduţ-rece în ureche, sau o mînă micuţă strecurată timid pe sub cămaşă, nu le mai ştia pe nici unele şi îi era dor, tare dor de toate şi încerca să uite, încerca din nou să fugă în trecut, în trecutul ăla care mereu îi fusese aproape, care nu îl părăsise niciodată, în amintirile lui, acolo unde femeile sînt mereu credincioase şi ploaia e mereu caldă şi de iulie tîrziu, acolo unde marea e mereu la cîţiva paşi spre stînga sau dreapta, acolo unde copiii nu pun întrebări stupide şi părinţii nu cer mereu explicaţii, în visele lui de copil care nu ştia să se joace decît cu razele de soare printre firele roşii de cergă de pe patul din dormitor, în gîndurile lui cu oameni frumoşi cu suflete mari şi mîini impecabile, cu degete lungi şi unghii rotunde fără de praf pe dedesubt, în trecutul lui vroia să fugă acum iar, poate chiar în copilăria ratată atunci şi pe care ştia că niciodată n-o s-o mai poată aduce înapoi, copilăria aia în care singurul lucru bun care i se întîmplase fusese umbra, umbra lui dragă a cărei scrisoare tocmai o recitise (Pink Floyd îi umplea sufletul de lacrimi), umbra care atîţia ani fusese în gîndul şi în visul lui, copil fiind, îşi aminti din nou, printre lacrimi, Visul şi se întinse pe pat cu ochii închişi, retrăind;

“good-bye, cruel world/ I’m leaving you today/ good-bye, good-bye, good-bye/ good-bye all you people/ there’s nothing you can say/ to make me change my mind/ good-bye” tocmai ziceau cei de la Floyd şi el nu înţelegea de ce atunci, de ce acolo, de ce aşa, de ce lui, de ce tocmai acum, cînd se ştia ratat şi de toţi dat dracului şi mai presus de toate cu pentru-o-clipă-gîndul-dus de la EA în copilăria lui cu umbra alături, de ce, de ce, de ce, nu ştia, nu înţelegea, nu vroia, nu mai putea; sau cum scrisese odată: “nu mai pot atîta ratare, atîta lipsă de sens”…

fusese un vis frumos, în care fugea în fiecare noapte - aia fusese singura perioadă din viaţa lui cînd îşi “coordonase” visele - un vis frumos, aproape ca acelea pe care le au toţi copiii, doar că al lui în loc de zîne şi spiriduşi, castele pămîntene de cleştar sau mai ştiu eu ce şi lume multă forfotind de ici colo - în loc de toate astea visul lui îl avea pe el, avea umbra, castelul era subpămîntean şi era de marmură albă - sau cel puţin aşa îi plăcea lui să creadă - şi nu mai era nimeni acolo în afară de ei doi, tineri, frumoşi, iubindu-se printre coloane, în săli uriaşe cu tavanele undeva sus, sus de tot, descoperind mereu, cu fiecare noapte nouă care îi intra lui în fiinţă - noi saloane, noi camere ascunse, noi şi multe şi frumoase locuri unde se iubeau, nichitian, rîzînd mereu - auzea şi acum rîsul umbrei lovindu-se de pereţii de marmură, îi simţea şi acum parfumul fin cuprinzînd toată clădirea aia uriaşă şi numai a lor - rîzînd şi nepăsîndu-le de nimic, nemaivrînd să iasă vreodată de-acolo şi el trăise cu Visul ăsta şi gîndurile astea ani de zile, nesfîrşiţi ani de zile, pînă se întîlniră în sfîrşit, atîta doar că nu găsea nicăieri nici castelul, nici dragostea, nici rîsul lovindu-se de pereţi, nici mîna ei într-a lui, nici nimic din toate cîte atunci le trăise; nu găsise, atunci, după ce în sfîrşit ajunse lîngă trupul ăla micuţ, nu găsise decît speranţă spulberată, imagini disparate trecîndu-i prin minte şi încurcîndu-se cu cele reale, atît din toată dragostea lui aruncată în castelul lui de marmură albă, atît şi fericirea de a o privi în ochi vorbindu-i; şi poate de aici toată existenţa lui fără de sens, poate de aici toată răzvrătirea lui împotriva tuturor - oameni şi norme - poate de aici încolo toate au început să îi meargă de-a-ndoaselea, poate pentru că prima lui dragoste, primul lui contact direct cu lumea exterioară se consumase într-un eşec total; stătea şi acum, întins pe patul ăla a EA mirosind şi se întreba în continuare de unde pornise totul; şi cu cît concentrarea aia stupidă îl cuprindea mai mult, cu cît se chinuia mai tare să găsească soluţia, cu atît simţea că se îndepărtează din ce în ce de ea, de lume, de adevăr, de sîmburele ăla ce dădu cîndva naştere suferinţei lui, se îndepărta de toate, din ce în ce mai tare, din ce în ce mai conştient, din ce în ce mai inconştient, pînă adormi şi visă că EA veni în vizită, veni să îşi ceară scuze - de la el !!! - şi să îi spună cum că greşise şi cum că îl vrea înapoi, cum că şi cum că şi apoi gata, nu mai ştiu nici el, de fericire, ce mai visă;