tocmai trăise una dintre cele mai ciudate senzaţii pe care îşi amintea să le fi trăit vreodată; descoperise undeva, într-o margine de parc arădean, o terasă, ascunsă între copaci, printre tufişuri şi clădiri vechi (pînă şi numele era sugestiv: „Perla”), terasă cu mese vechi, cu picioare de fier greu, imposibil de mutat dintr-o parte într-alta, terasă cu feţe de masă de muşama ruptă aproape la toate colţurile, cu bere la preţuri fireşti şi vodkă jenant de ieftină, cu o chelneriţă uşor isterică (doar azi-noapte plecase de-acolo la ora 2…), cu ciorapii întinşi pe picioarele groase – rupţi în ambele călcîie, terasă unde, mai presus de toate, acum, în al treilea mileniu al minunii ăsteia de existenţe – încă se mai asculta Savoy, timid, de undeva din nişte boxe pe care probabil nimeni nu le văzuse vreodată; şi vă ziceam că tocmai trăise una dintre cele mai ciudate experienţe: se simţea undeva în urma cu cel puţin 20-25 de ani; la mesele de care vă vorbeam mai devreme – îmbrăcaţi în costume demodate, cu şosete în sandalele din imitaţie de piele – zeci de bătrînei stăteau şi beau fiecare cîte ceva (bere normală, la halbă, bere fără alcool, Fanta, apă plată şi cafele), sorbeau agale fiecare din paharul lui, făcînd politică sau mişto de chelneriţa cu ciorapii rupţi, strigînd unii la alţii şi arareori la cei din jur (unul dintre ei strigă după fată: „Unde-i restul meu ?!”; luase un 50 de vodkă la 15000 suta şi plătise 10000…), figuri ciudate apărute parcă de undeva dintr-un soi de muzeu post-război (mi-amintesc de Pink Floyd şi al lor „Post war dream”…); şi undeva mai încolo (cobori cîteva scări distruse de vreme şi de miile de paşi strîmbi ce le-au călcat), undeva mai încolo, zic, găseşti cea mai mişto imagine: a doua „echipă” de bătrînei, cei ce stau în parc de dimineaţa pînă seara şi joacă fie şah, fie table, fie poker sau filcăi; oameni mici, în aceleaşi costume răpănoase, doar că de data asta nespălaţi şi în adidaşi; treci pe lîngă ei şi mirosul dur, acru şi tare de nespălare te umple cu totul, te-nconjoară, ca şi cînd, măcar pentru cîteva clipe, ar face parte din tine, ca şi cînd nespălarea lor e şi a ta, a noastră a tuturor, ca şi cînd tu însuţi ţi-ai dori să poţi face parte dintre ei, să te amesteci în jegul lor, să te trînteşti la una din mesele alea pline de praf, soioase chiar, şi să te alături vreunui joc pe care poate nu l-ai jucat niciodată; îşi afundă mîinile în buzunarele strîmte şi privirea începu să-i fugă de-a lungul meselor de piatră; zîmbea de undeva din colţul buzelor, neştiind nici el ce anume îl făcea să zîmbească, ce anume îl atrăgea atît de mult la oamenii ăia, de ce ar fi vrut să se alăture lor şi, mai presus de toate, ce anume îl oprea să facă lucrul ăsta;