îşi amintea, de undeva de departe, ziua în care întîlnise Visul; un fel de zi oarecare, zi dintr-aia în care te trezeşti dimineaţa şi-o iei agale spre serviciu, o zi în care nu se întîmplă nimic, una din multele în care nimic altceva decît un stress infernal simţi că te cuprinde, te-nfăşoară, te-ncercuieşte cu totul, şi simţi cum nimic nu mai are sens, simţi cum de undeva din interior te-apucă dorul de ducă, cheful de nici tu nu mai ştii exact ce, şi nu-ţi vine decît să-ţi iei cîteva tricouri şi-o pereche de blugi într-o geantă veche – şi să pleci înspre nici tu nu mai ştii unde, atîta doar că trebuie să fie departe de toţi şi de toate;

stătea acum undeva pe un balcon, cu vîntul amestecîndu-se în păru-i rebel ca întotdeauna, stătea bînd bere şi se gîndea la ziua aia; partea tristă e că nici acum, cînd scriu, nu ştiu dacă vreodată a înţeles dacă în clipele alea pielea i se făcea precum cea a găinii din cauza vîntului sau din cauza amintirilor şi-a gîndului la Vis; în fine, ideea era ca se simţea, din nou, aşa cum de mult nu mai fusese, aşa cum numai în facultate se mai simţise, unul din puţinele momente în care nu se simţea copleşit de singurătatea aia pe care atît de mult o ura, unul din momentele în care nu mai era nimic să-şi dorească pe lumea aia: avea vînt, avea bere, avea ţigări, avea muzică (un Chris Rea, poate un soundtrack la JCS, poate un Jewel sau o Patsy Cline) şi avea gînduri; multe, frumoase, pline, aşa cum numai el ştia să le gîndească, gînduri ce meritau, ce cîndva aveau să fie puse pe hîrtie, gînduri, imagini, vise, dorinţe, frumuseţi cum rar vezi, cîte un pic din fiecare, el, EA, copilul, Visul, umbra, femeia-copac, adra, cîrlionţul, cîte un pic din fiecare;

„doamne! de ce nu se poate să fim acum, acolo, în clipa pe care o visăm ore în şir, zile la rînd, ani poate, de ce nu putem, măcar o dată în viaţă, o singură nevinovată dată să privim în ochii celuilalt, să-i zîmbim frumos şi să dispărem; să dispărem de mînă cu omul ăla pe care l-am visat toată viaţa, omul ăla cu care copii fiind – ne imaginam c-aveam să trăim o veşnicie, omul ăla minunat al cărui singur defect e faptul că ni s-a arătat înaintea ochilor plînşi sau doar obosiţi – o clipă sau o viaţă prea tîrziu…” – asta gîndea, bătut de vînt, de data asta închizînd ochii ascultîndu-l pe Dylan şi-al lui „I shall be released”; Visul lui, cel cu picioare subţiri, ochi verzi şi părul roşu, cu miros de ceva bun şi crud, dulce şi a dorinţă aducînd, Visul lui cu dinţi strîmbi şi inel de tinichea, Visul cu care i-ar fi plăcut cîndva să fugă departe – îi stăruia acum în minte, ca şi cînd niciodată nu l-ar fi părăsit, ca şi cum mereu ar fi fost acolo lîngă el – avea sînii mici, asemenea EI; poate şi de-aia – ca şi cînd nimic n-ar fi început şi nimic nu s-ar fi terminat vreodată între ei, ca şi cînd, undeva, departe, în adîncul a fiecare dintre ei, ştiau amîndoi că trăiesc într-o lume aparte, o lume mult departe de realitate, o lume pe care nimeni, niciodată n-ar fi înţeles-o, o lume doar a lor, în care fiecare din ei era stăpîn pe tot ceea ce însemna celălalt, o lume cu soare, ploaie caldă, mult verde, zîmbet, căldură, dorinţă de carne şi dor; imagini îi alergau înaintea ochilor, desfăcute unele de altele, fiecare dintr-o poveste aparte parcă, fiecare cu un sens al ei anume, doar de ea însăşi înţeles, toate legate între ele doar de imaginea Visului: maşini de oraş, cafenele, vînt, McDonalds, apă plată, etajul 10, rîu, lac, semafoare, păr rebel, străduţe înguste neştiute de nimeni, „Perfect Day” (Lou Reed) acum, cer albastru, groaznic de albastru, teatru, „I’m glad I spent it with you”, copilărie, „Weekenders on our own”, „I thought I was someone else, someone good”, biserici, copii de ţigan, telefoane mobile, tristeţe, fericire, iar mult verde, ziduri, statui, iar albastru, nuduri, vise, şi-apoi, iar, imagini; într-însele, dintr-însele, fiecare pentru fiecare, clipă de clipă, mînă în mînă; mi-e dor de nebunia tinereţii, mi-e dor, nu mai ştiu, ca de atîtea ori înainte, unde se termină el şi unde încep eu, aş vrea să mă ştiu îndrăgostit ca atunci, odată, cîndva, mi-ar plăcea să pot fi Frank Sinatra în „Strangers in the night” sau Gene Kelly în „Singin’ in the Rain”, mi-e dor de nopţi pierdute într-un parc, pe o hintă ce scîrţîie, ori în iarbă, ori pe-o bucată de beton tocit şi rece, mi-e dor de certuri de oameni tineri ce se iubesc, mi-e dor de ceva ce n-o să mai am niciodată, mi-e dor de mine ce eram, mi-e dor de mine cel pe care atîta l-am iubit, mi-e dor de mine cel ce făcea orice, oricînd, oricui, mi-e dor de mine cel fără grija zilei de mîine, de mine frumos, de mine cu plete, de mine cu evazaţi şi ie, cu chitara în mînă şi gîndul dus aiurea, mi-e dor de tot ce nu mai e, de femei cu picioare lungi la care abia de-ndrăzneşti să priveşti, de inutile plimbări de unul singur, de vodka pe care n-o mai pot bea, de scrisorile pe care nu le-aş mai ştii scrie, mi-e dor să pot spune „te iubesc”, mi-e dor de primăvară, de strîngeri de mînă şi futu-i, nici eu nu mai ştiu de ce;