tiparele unei noi vieţi îl speriau şi stătea acolo lîngă EA, privind-o ca pe o scăpare, ca pe o trecere dincolo, unde trebuia el de fapt să ajungă; nu înţelegea nimic din toate cîte i se spuneau - sau poate nu vroia să înţeleagă - nu auzea nimic şi parcă peste tot în jurul lui se vorbea o altă limbă, necunoscută lui, limba lor, a tuturor celorlalţi, limba EI, pe care el acum trebuia să o înveţe; antenele i se mişcau într-una în stînga şi în dreapta, încercînd să prindă din zbor măcar cîte un cuvînt, cîte un sunet care să îi sune cunoscut, însă în continuare pentru el nu se întîmpla altceva decît că se simţea stingher într-o lume care nu era a lui;

lumea în care el trăise atîţia amar de ani, lumea pe care şi-o crease cu mîna lui, cu gîndurile şi cu speranţele lui - urma acum să fie zdrobită, asemeni Zidului Berlinului, asemeni Bastiliei, asemeni atîtor alte lucruri minunate şi de folos la vremea lor, dar care, spre nenorocul lor au ajuns să trăiască timpuri ce nu le mai aparţineau; şi lui realmente îi era frică; nu ştia ce presupune lumea aia, iar frica de nou fusese întotdeauna undeva înlăuntrul lui, organică, dureros de apăsătoare; habar n-avea cam ce ar fi trebuit să facă, cum să se comporte, încotro s-o apuce şi cui să îi zîmbească; nu ştia, încă nu ştia şi nu înţelegea nici măcar limba pe care cei din jurul lui o vorbeau; însă pe EA o iubea şi ei avea de-acum să i se dăruie cu totul, pentru EA avea să trăiască, ei avea să îi vorbească de acum încolo şi cum altfel ar fi putut-o face dacă nu intrînd, acceptînd şi pînă la urmă dorindu-şi lumea aceea nouă, universul ăla străin, căci ştia că EA niciodată nu are să intre în lumea lui şi nu atît din cauza ei, ci mai degrabă a “sistemului”, a felului în care fusese crescută şi educată, a unor părinţi înguşti şi ipocriţi, ori el nu putea să-şi permită o asemenea pierdere; nu din nou; trebuia să spargă coaja aia în care trăia, carcasa aia maro şi dezgustătoare, trebuia să renunţe la părul de pe picioare şi la antene, la ochii mari şi fără expresie, la mîncarea vegetariană şi la umblatul noaptea pe străzi - cît de greu trebuia să îi fie unei creaturi a nopţii să se rupă de întuneric… - şi pînă la urmă - şi poate asta îl durea cel mai tare - trebuia să renunţe la cel mai bun şi mai frumos lucru pe care îl avusese vreodată, trebuia să renunţe la aripi, trebuia să renunţe la libertate; ori asta nu ştia dacă putea face; şi din nou un gînd care îl speria, din nou o fobie, din nou un soi de fugă de realitate, din nou, din nou, din nou; şi nu ştia de ce, dar era convins că şi de data asta are să o dea în bară, ştia că nici de data asta nu are să iasă nimic aşa cum ar fi vrut, aşa cum ar fi fost frumos, aşa cum, poate ar fi trebuit, ştia că are să-şi bată joc din nou de amîndoi, şi de el, dar mai ales de EA şi asta îl durea, îl durea pînă la sîngerări abundente din toată fiinţa, îl înnebuneau gîndurile, îl înnebunea întreaga lui fiinţă, întreaga lui existenţă ratată; şi zîmbea la gîndul că de cîte ori se pomenise în faţa EI ratat, de atîtea ori ea îi spusese să tacă din gură, că el nu e ratat, că doar vrea să se considere aşa, că el de fapt e un om minunat, plin de calităţi şi talente, care făcuse o grămadă de lucruri bune în viaţă, şi el ştia că îl minte, ştia ce discutase EA în prealabil cu colegele de cameră, ştia că îl consideră ratat, pe toate le ştia, dar mai apoi se gîndea că poate totuşi îl iubeşte şi de asta îi spune toate cîte i le spunea, se gîndea că poate chiar are să îl ajute să iasă din lumea lui închisă, că are să îi deschidă ochii spre lumea EI, şi atunci zîmbea iar, cu ochi obosiţi, visînd; şi nu mai ştia ce să facă……

inevitabilul avea să se producă, însă, oricum, într-o bună zi; fie că el vroia, fie că nu, fie că cineva îi impunea asta, fie că, presupunînd prin absurd, într-o bună zi şi-ar fi dorit-o chiar el - mai devreme sau mai tîrziu tot avea să ajungă parte din lumea EI, parte din lumea lor, a celor de afară, a celor fără aripi şi fără de libertate, mai devreme sau mai tîrziu tot avea să le înveţe limba, tot avea să se poată înţelege cu ei, iar lui îi era frică, îi era tare, tare frică de toate astea; şi inevitabilul ăsta se produse cînd se aştepta el mai puţin; atîta doar că nu e acum, aici, nici timpul şi nici locul să vorbesc despre asta; schimbarea lui, integrarea lui în societatea aia pe care o ura aşa de mult, renunţarea la principiile lui de-o viaţă - toate vor face subiectul unor pagini ceva mai încolo, nici eu nu ştiu exact unde; sau poate nici măcar nu or să mai apară; oricum, poate prea puţini din cei ce-au să ajungă să citească rîndurile astea or să fie interesaţi de viitorul lui; viitorul cuiva nu e niciodată interesant, măcar pentru simplul fapt că el trebuie discutat înainte de a se întîmpla, fapt ce nu-i conferă nici un pic de grad de hazard, de nebunie, de fast şi culoare, nu are nimic; e fad şi fără de sens; pe cînd a vorbi despre trecutul cuiva, a diseca toată viaţa unui om, aşa cum ani de zile el a trăit-o, a lua deoparte fiecare clipă a existenţei lui - fie ea şi ratată - e cu totul şi cu totul altceva; e mult mai incitant şi mai plin de viaţă; şi poate de asta zic că, în fond şi la urma urmei, nu văd în ce măsură viitorul lui ar avea ceva de oferit cuiva; să mă întorc mai bine undeva înapoi, undeva în vreo cameră unde am să-l găsesc stînd şi fumînd, sau în vreun local, sau în braţele vreunei femei şi să încerc să pun pe hîrtie ceva din ce-aş găsi pe acolo;

No comments: