stătea singur, în camera cu miros stătut se fum de ţigară impregnat în pereţii obositor de albi, în camera aia mică şi ascunsă de privirile indiscrete ale mulţimii, camera aia căutată atît de îndelung la mica publicitate, camera aia pe care o închiriase pentru ei, doar pentru ei doi – renunţase chiar la vechii prieteni şi colegi de apartament în favoarea EI, în favoarea vieţii în doi – camera aia în care EA nu călcase încă niciodată şi în care ştia că nu va ajunge să o vadă intrînd, camera aia în care acum, singur, se simţea claustrat, în care mereu îi era silă să se întoarcă după ce se plimba aiurea prin oraş cu gîndul la EA, camera aceea atît de mică şi de goală acum, chiar după toate redecorările lui, stătea deci în ea, singur şi claustrat, în faţa unui birou vechi şi de prost gust, strîmt şi incomod, stătea cu o foaie albă înainte-i, vroia să îi scrie, ceva îl oprea, altceva îl împingea de la spate, vocile se luptau în el dîndu-i fiori reci pe şira spinării, se uita prost la coala din faţă-i şi zîmbea tîmp pereţilor, o privea şi într-un tîrziu se apucă de scris; ştia că nu are nevoie de cine ştie ce introducere protocolară, ştia că oricum nu asta conta, nici măcar data nu mai avea vreo importanţă anume, oricum devenise cu totul atemporal, aşa că se găsi pe sine scriind în neştire, fără să se oprească o clipă, şi scrise totul dintr-o suflare, dintr-o abilă mişcare a mîinii strînse pe stiloul găsit în fostul apartament, scrise totul, scrise şi nu se opri decît la “eu”, răsuflînd uşurat, lăsîndu-şi capul pe spate şi pocnindu-şi oarecumva satisfăcut degetele:

“…tu nu ai să mai fii niciodată lîngă mine…; o ştiu prea bine; frumuseţea anilor din urmă şi ultimele două luni, cu tine, n-au să mai vină niciodată înapoi; mereu are să îmi fie dor de toate cîte cu tine le-am trăit, toate cîte noi le-am avut împreună, vise spulberate şi idealuri distruse, toate sînt acum lîngă mine, în mine, prin mine, în locul lor, al celor ce au fost; dacă măcar aş fi înţeles atunci, în după-amiaza aia, dacă lumina ce îmi străpungea ochii aş fi lăsat-o înăuntru, dacă te-aş fi privit atunci măcar o clipă – poate altfel ar fi fost acum, poate alţii am fi fost noi; n-au să mai fie niciodată dimineţile cu tine, dragostea nebună cu ochii peticiţi de somn, orgasmul mai mult cerut şi dorit decît oferit, gustul de somn şi de noapte al gurilor şi mirosul stătut al camerei în care tocmai ne-am trezit, nimic din toate astea n-a rămas; decît poate o surdă amintire; o amăreală în colţul limbii, în colţul tău preferat al limbii mele, decît poate o dorinţă şi un vis ce n-are să mai fie niciodată visat, decît poate imagini răzleţe, rupte din albumul plin de praf şi gunoi al tinereţii mele; eu nu sînt nimic; n-am fost, niciodată, nimic; viaţa mea? un mereu gol; pînza de păianjen în care vieţi adevărate de oameni frumoşi s-au prins, mai devreme sau mai tîrziu, pentru mai mult sau mai scurt timp, pînza aia atîrnîndă în colţul unei odăi în penumbră, aia pe care cu toţii o avem în casele noastre - chiar tu o cureţi mereu cu mătura învelită într-o cîrpă veche – asta sînt, asta e viaţa mea, asta voi rămîne mereu, în amintirile tale şi în amintirile tuturor, o ţesătură ciudată, niciodată înţeleasă pe de-a întregul dar care mereu lasă în urmă umbra aia de secret, de taină bine ascunsă pe care cu toţii vrem s-o găsim, s-o explorăm, s-o avem mai aproape de noi, în care cu toţii ne aruncăm cu capul înainte şi cu zîmbetul pe buze, fără să ştim unde, cînd şi dacă vom mai ieşi; n-am făcut niciodată nimic ieşit din comun, niciodată nimic de care să fiu mîndru – eu sau cineva din imediata-mi apropiere - niciodată nimic bun şi frumos aşa cum mama mea mereu şi-a dorit, niciodată nimic; dimpotrivă: de-a dreptul obsesiv, dintr-o încercare de a face bine, poate, am distrus întotdeauna oameni şi vieţi, vise şi speranţe, mi-am întors eu mie spatele ca şi cînd nici măcar nu m-aş fi întîlnit vreodată, mi l-am întors eu şi odată cu mine toată lumea din jur, m-am lăsat singur şi m-au lăsat singur, nu mai aveam pe nimeni şi nimic, astea toate aşa fiind pînă ai venit tu şi mi-ai dat umbra de speranţă şi fericirea de mult pierdută, apoi ai plecat şi tu – căci ştiu că ai să pleci, şi nici nu ai avea vreun motiv prea anume să stai – apoi ai plecat şi tu şi sînt din nou singur, din nou nimeni, din nou nimic, din nou gol, gol, gol; poate tu ai înţeles durerea mea, poate de asta ai şi stat cu mine atîta amar de vreme, poate de asta mi-ai suportat toate multele cîte fără rea-voinţă ţi le-am făcut, dar stau acum şi te întreb, stau acum şi mă întreb pe mine, oare unde e dreptatea în lumea asta, oare cu ce te-ai ales tu de pe urma mea dacă nu cu suferinţă, cu durere şi păreri de rău, dacă nu cu tot ce niciodată nu ţi-ai dorit, tu, femeia mea mică, femeia mea dragă, tu, omul mărunt, neştiutor şi copil, fetiţa ce avea nevoie de grijă şi de mîna de care să se poată sprijini la nevoie, pentru ce şi de ce toate cîte le-ai făcut pentru mine, pentru ce te-ai îngropat pe tine în mizeria mea, de bună voie, neîmpinsă de la spate; aş vrea să înţeleg şi ştiu că nu are nici o logică, ştiu că nu e nimic de înţeles, toate le ştiu şi totuşi stau şi mă întreb; şi uite, vezi? chiar acum, cu întrebările astea ilogice, fără nici un sens aparent – nu fac altceva decît să îmi fac mie rău, să mă afund şi mai tare în porcăria asta a mea de viaţă pe care nici eu nu o înţeleg, de care aş vrea să scap sau pe care aş vrea cu orice preţ să o schimb, mă adîncesc mereu, cu cît încerc să ies parcă tot mai mult mă afund şi nu mai ştiu ce să fac, încotro să o apuc, spre ce ţărmuri, spre ce lumi, înspre care tu şi dinspre care eu, nu ştiu, nu pot, nu mai ştiu, nu mai pot şi tu nu mai eşti şi n-ai să mai fii niciodată, o ştiu, şi mi-e dor şi mi-e drag şi mi-e silă de mine şi de ceea ce am devenit; tu poate ai să ajungi la un moment dat undeva, cu siguranţă că ai să ajungi, poate n-ai să fii pe deplin fericită, dar măcar parte din toate cîte le-ai vrut au să fie acolo, alături, în imediata-ţi apropiere, şi tare sper că are să îţi fie bine, însă eu…ştiu şi simt că n-am să ajung nicăieri, că niciodată scopul propus n-o să îl finalizez, ştiu că mereu am să trăiesc cu iluzia, cu gîndul, cu speranţa şi visul, am să mă complac tot restul existenţei mele ratate într-o trăire în trecutul a ceea ce niciodată n-a fost, a ceea ce doar imaginaţia mea bolnavă a născut, poate chiar fără voia ei, şi ştiu că acolo, undeva departe în timp ai să îţi rîzi de mine şi de ceea ce am ajuns, şi ai să îţi rîzi pînă şi de povestea asta a noastră atît de subit terminată acum, fără prea multe vorbe sau atingeri de mîini, ai să rîzi de toate şi are să îţi crească pofta de viaţă şi fericirea găsită, ai să arăţi altcuiva albul dinţilor şi zîmbetul ochilor trişti, pe care atît de mult le iubesc eu şi de care mi-e din ce în ce mai tare dor, dar ce mai contează în fond, oricum ai să pleci în lumea ta, în lumea părinţilor tăi, în fericirea obligată şi căsnicia perfectă gîndită de alţii, oricum ai să pleci şi eu oricum singur am să rămîn, doar eu cu visele mele, cu gîndurile aiurea duse la tine, cu mirosul sub-braţului tău parfumat rămas pe tricoul cu care dormeai la mine – tricou cu care şi acum, după atîta vreme, încă mai dorm în braţe – cu astea am să rămîn eu şi cu nimic alta, şi aripile mă dor, şi îmi apasă obositor spatele, şi nu mai ştiu să se întindă şi eu nu mai ştiu ce să fac cu ele şi uite că deja mă aberez şi nu mai am sens şi am să mă opresc pînă nu am să devin obositor, oricum ştiu că n-ai să citeşti decît pe sărite – ştiu că nu-ţi plac scrisorile, ale mele cu atît mai puţin – şi ai să îmi spui că oricum ştii dinainte ce-am scris, aşa că am să mă opresc, da, aici am să mă opresc, am să mă opresc şi am să tac; atît pentru acum, pentru tine, despre mine şi noi…

te iubesc la fel de frumos ca şi pînă acum,

atîta doar că tu nici acum nu o ştii,

acelaşi,

mereu acelaşi,

doar pentru tine,

eu”

îşi lăsă capul pe spate şi-şi pocni oarecumva satisfăcut degetele; “de scris, uite că am scris; mă întreb doar dacă şi cînd are să ajungă scrisorica asta la EA; de parcă nu aş şti că mereu are să îmi fie frică să merg să o caut, cînd ştiu că totul e gata de-acum, de parcă nu aş şti că are să îmi fie frică, şi dacă am să ajung la EA, să îi întind foile astea cu mînă tremurîndă, de parcă, de parcă, de parcă…”; gîndurile îi fugeau, ca de obicei, înspre departe, îşi imagina deja cum are să îi închidă uşa în nas, motivînd cu cine ştie ce examen sau cu cine ştie ce altă chestie ciudată neputinţa de a-i vorbi, o vedea mică şi ghemuită pe culoarul îngust şi întunecos, fumîndu-şi cu sete ultima ţigară şi privind în gol peretele sau femeia dinainte-i, o aşeza în diverse locuri şi-n diverse acţiuni şi îşi zîmbea sieşi în gînd, cu speranţa că poate EA îl aude sau poate îl vede de undeva, dintr-un colţ al camerei lor, dintr-un colţ de unde abia a şters pînza de paiajen şi unde stă ascunsă de atîta amar de vreme şi veghează asupra lui şi el ştie şi tace de frică să nu o sperie şi EA să fugă, şi EA speră ca el să se apropie, să o zărească şi EA să poată să-i sară de gît şi să-l sărute frumos şi adînc; “iar visezi aiurea, prostule!” îl trezi brusc drăcuşorul; “mai bine du-te şi te spală”, auzi mai apoi; zîmbi a neînţelegere, împături atent cele două coli scrise mărunt, le aşeză în sertarul mic al biroului – “poate uit de ele…!” – se ridică de pe scaun, se îmbrăcă în fugă şi plecă spre oraş;