„nu-i nimic, dor”, îi spuse, „nu-i nimic; spuneai că nimic din tine nu mai e nostalgie ori dor, spuneai că ţi-ai găsit casa, că visul tău e aproape real, că nimic din ce era odată nu te mai atinge, că dragostea din urmă, cu vodcă şi ţigări, chitări şi marijuana, sîni goi şi picioare uşor atinse de apă nu te mai sîcîie, nu le mai simţi aproape, nu le mai simţi lipsa, nu le mai vrei”; zîmbi amar: „aş vrea să te cred; sincer aş vrea să te cred; numai că vezi, stai singur în sufrageria acelui al tău ‘acasă’, ascultînd Radiohead şi bînd coniac, stai acolo şi gîndul îţi fuge departe, uneori la mine chiar şi nu vrei să recunoşti; atît; nu vrei să recunoşti; şi unde şi cum şi de ce te-aş ajuta eu? şi de ce aş mai sta aici cu tine dacă tot nu mă vrei? numai că are să-ţi pară rău; într-o bună dimineaţă ai să te trezeşti, ai să întinzi mîna de-a lungul cearşafului, aşa ca în filmele proaste, ai să întinzi mîna căutîndu-mă şi n-ai să mă găseşti; ai să mă strigi, ai să plîngi; ai să urli mai apoi şi tot n-am să vin; şi-acuma e mai bine poate să plec”

„iubirea mea e fum şi nor, e praf şi negură de vin, iubirea mea e maci uscaţi şi acari beţi şi dorul meu e stînci şi caldarîm, e lemn şi ochi de bou şi nostalgia mea e lătratul de cîine şi susurul de fier, mirarea răsăritului de lună şi femeia care-aduce lapte şi visul meu sînt caii privind desuet dimineaţa şi omul mort citind în stele clasici şi Aristotei; atît”