îşi îndesă Carpaţiul în sipca veche luată de tare demult de undeva din vreun tîrg dintr-ăla unde se vînd de toate şi nimeni nu vrea nimic, Carpaţiul luat acum, doar pentru asta, pentru momentele ce aveau să vină, de mult tare nu mai fuma Carpaţi, dar parcă dorul îl apucase de undeva din fundul sufletului, fuma deci Carpaţi şi bea vodcă cu Fanta ascultînd Bob Dylan, şi tare ce-i era bine, de parcă nu ar mai fi fost nimeni prin preajmă, de parcă muzicuţa lui Dylan era tot, de parcă; ştia doar că singurătatea aia pe care atît de mult o cîntase de-a lungul atîtor ani de nesomn şi de vodcă poate nu era nimic altceva decît un fel de destin, un fel de ceva ce trebuia să fie acolo, atunci, al lui şi doar al lui, un fel de ciclu vital pe care trebuia să-l parcurgă, singur, doar el cu el şi el cu ceea ce a fost şi ceea ce avea să fie peste cîtăva vreme scurtă la număr fiind, realiză asta busc şi zîmbi;