niciodată n-a înţeles de ce fericirea trebuia urlată în gura mare pe străzi, de ce trebuia mereu să ştie şi mama, şi tata, şi sora, şi bunicii şi toţi cum că el e fericit, de ce era mereu nevoie de justificarea fericirii ăleia puţine pe care uneori o simţea şi el, de ce toţi ceilalţi, toţi din juru-i, toţi ăia atît de des şi de alene fericiţi nu-şi împărţeau cu el bucuria şi doar el era ăla care mereu trebuia să fie cu zîmbetul pe buze ca şi cînd totul i-ar fi mers strună, ca şi cum lui nu-i murea niciodată cîinele, ca şi cînd lui nu i s-ar fi ofilit niciodată florile şi gîndurile, ca şi cînd iubita niciodată nu l-ar fi lăsat pe marginea drumului pustiit şi fără de vlagă, nu, el mereu trebuia să fie fericit, să zîmbească, ochii să-i rîdă şi mîinile să îi mîngîie mereu umărul vreunei femei; întotdeauna simţise şi crezuse că fericirea e un fel de ceva sacru, un fel de tabu, acel ceva mai mult apropiat de visul erotic de azi noapte decît de lipsa banilor de chirie – asta din punctul de vedere al cît de ascuns sau cît de la vedere trebuia ţinut –, mereu crezuse că fericirea trebuie dobîndită mai degrabă decît cîştigată sau primită, crezuse multe despre fericirea aia despre care toţi vorbeau în juru-i şi niciodată nu sperase că o va găsi, cu atît mai puţin că într-o bună zi toate gîndurile şi visele cu privire la ea aveau să îi fie spulberate; era în după amiaza aia de joi de toamnă tîrzie cînd colegul de colţ de cameră pe care îl împărţeau îl făcu să înceapă să asocieze fericirea cu speranţa, cu acea speranţă despre care tatăl său îl învăţase cîndva cum că e cel mai frumos dar pe care îl poţi face cuiva şi cum că niciodată nu trebuia să te zgîrceşti cînd venea vorba de asta; începuse atunci să creadă din ce în ce mai tare cum că fericirea e un fel de dar pe care îl primeşti uneori dacă ai fost cuminte, dacă ai păpat tot şi ţi-ai spălat farfuria, dacă nu te-ai îmbătat la cheful de azi-noapte şi nu ai dat banii de întreţinere pe prostii, un fel de surpriză din sacul peticit al unui Moş Nu-ştiu-cum mai bătrîn chiar decît Moş Crăciun însuşi, începuse să-şi imagineze tot felul de scenarii, de scene, mai degrabă, în care el stătea cuminte undeva pe o bancă în parc şi brusc apărea o femeie frumoasă cu un pacheţel legat cu fundă mare roşie în care ajuns acasă avea să-şi găsească fericirea, sau scene în care stătea întins pe patul din camera închiriată atunci odată doar pentru ei doi, cu ochii închişi şi pumnii strînşi, ca apoi să audă undeva în dreapta un zgomot ciudat, să deschidă ochii şi să descopere stupefiat blăniţa moale a unui animăluţ stînd speriat în colţul camerei, pe care să-l ia în braţe şi să aibă grijă de el luni de zile pînă să vină cel mai bun prieten şi să-i spună cum că de fapt îşi crescuse propria fericire, aducînd-o la maturitate, aducînd-o acolo de unde nu mai putea face nimic alta cu ea decît să o păzească bine de tot, să nu-i dea drumul pe stradă şi să n-o lase să răcească;

ajunsese într-atît de nedumerit, încît începu să creadă că nici măcar ceea ce trăise deja şi crezuse a fi fericire – nu era altceva decît un soi de amăgire, de autosugestie cretină care pînă la urmă avea să-l îngroape în propria-i mizerie existenţială, în propria-i iluzie la adresa vieţii şi a tot ce era în vreun fel legat de ea, începu să creadă toate astea şi se simţi stors de puteri, stors de vise, de imagini şi dorinţe chiar, şi nu găsi nimic altceva mai bun de făcut decît să-şi înece amarul – cît de patetic şi de uzat sună! – în cîte o sticlă de vodcă sau în cîte un joint de marijuana căpătat de la cine ştie cine, cine ştie prin ce eforturi;