genunchi sprijinind coate, coate sprijinind palme, palme sprijinind fruntea rece şi plină de coşuri şi gînduri, asta era imaginea pe care lumea o povestea mereu despre el; nimeni nu ştia exact dacă el chiar are şi picioare, picioare ca noi toţi ceilalţi, nu ştia nimeni dacă ochii lui priveau vreodată înainte şi mai cu seamă dacă cumva vreodată priveau, sau mai degrabă, mijiţi, gîndeau ceva ascuns de un zîmbet pierdut în colţul gurii, nimeni n-avea habar dacă omul acesta fusese vreodată îndrăgostit, dacă ştia ce-i aia femeie, ori dragoste, ori ură, ori melancolie, ori fericire; pînă şi eu îmi imaginam fericirea lui ca fiind un fel de aşezare pe marginea unui pat sau pe braţul vreunui fotoliu rătăcit în sufrageria cine ştie cărei vecine căreia mai devreme se oprise să-i lase laptele pe ziua aia, o fericire pierdută între ultimul gînd ce-i străbătuse mintea bolnavă şi imediat următorul, la fel de sec, la fel de gînd, la fel de fără rost în minţile celor din jur, la fel de albastru şi fără de vreo anume esenţă; fericirea lui, un fel de două feluri, un fel de Janis Joplin pierdută printre manele şi 3rei Sud Est şi A. C. Minune, un fel de suc de mure pe masa la care beau poetul şi pictorul suprarealist, un fel de lacrimă în cana de cafea amară, un fel de nimic din cîte noi muritorii de rînd le cunoaştem, un fel de pom de Crăciun uscat deja, un ceva a cărui vreme e de mult trecută, un fel de ploaie ce se lasă aşteptată anotimpuri peste anotimpuri şi pe urmă vine tocmai iarna, un fel de test de inteligenţă dat unei căni, nimic spectaculos, nimic a transpiraţie pe şira spinării aducînd, nimic cu lacrimi în ochi şi zîmbet amar, nimic săltăreţ, nimic;