în întuneric, în colţul cel mai îndepărtat al camerei, pe patul cu cearşaf ud, cu miros de sfîrc proaspăt muşcat, îşi întinse picioarele păroase peste întreg trupul EI, acoperind-o cu totul, ca şi cînd nici n-ar fi existat, ca şi cînd ar fi fost singur, ca şi cînd numai el şi întunericul ar fi împărţit camera aia, ca şi cînd sfîrşitul lor s-ar fi aflat chiar acolo, între pat şi mijlocul încăperii;

“aprinde lumina!”, se auzi vocea EI de dedesubtul lui; “m-am săturat să-mi tot spui că mi se văd ochii mai bine pe întuneric; ar fi poate momentul să încerci să-i vezi şi pe lumină; şi aşa nu m-ai privit niciodată în ochi”;

“vrei să-ţi văd ochii în lumină?! du-te şi aprinde-ţi-o singură!” se răţoiră la EA picioarele alea păroase, retrăgîndu-se scîrbos de pe trupul EI; femeia se ridică şi se îndreptă spre întrerupător; îi văzu micimea în penumbra camerei şi gîndul îi fugi la mare…