CUVÎNT ÎNAINTE – CĂTRE CITITOR

nu căuta să afli cine sînt şi de unde sau de cînd existenţa ta îmi este pe undeva povară şi pe undeva drag lucru aproape; nu vei afla prea curînd nimic despre mine; nu mă cunoşti şi poate n-ai să mă cunoşti vreodată; mă pierd undeva între cuvîntul nespus şi ideea prea mult şi prea des trecută prin minte, între atingerea rămasă mînă întinsă şi privirea ascunsă în spatele unor degete lungi, nu sînt nicăieri şi niciodată, nu exist decît atunci cînd mîna scriitorului mă pune pe hîrtie şi nu mi se dă niciodată drumul în lume decît îndeaproape supravegheat, cu botniţă la gură, pînză pe ochi şi mîinile legate; nu mă cunosc nici eu, nu m-am întîlnit niciodată şi nici nu cred că aş vrea şi nu aş dori nimănui aproape mie să-si deschidă ochii şi să-mi înfrunte privirea; ar fi sfîrşitul jocului şi nici măcar nu se vor fi stabilit încă regulile; iar jocul meu e un joc simplu ce merită jucat pînă la epuizarea totală, pînă cînd ultimul strop de viaţă din tine se va fi scurs şi încă mai simţi că mai vrei, jocul meu nu are început, nici sfîrşit, jocul meu începe aici şi se termină acolo, începe acum şi se termină atunci, jocul meu are regulile pe care oponenţii le impun, jocul meu e cel mai frumos joc vreodată jucat, jocul meu nu există şi nu va putea fi vreodată perceput; iar tu ai să-l înţelegi; tu mai mult decît toţi ai să-l înţelegi; tu căci tu eşti copil, tu căci tu ştii să iubeşti cum demult nu se mai iubeşte prin preajmă-mi, tu căci tu ai ochii mari şi verzi-albăstrui, tu căci tu ai păr lung şi unghiile tăiate rotund – e păcat că uneori le păstrezi totuşi murdare – tu căci tu eşti acolo, tu căci tu nu mă ştii deloc, tu căci tu vreau eu să fii şi să înţelegi şi să te joci cu mine jocul meu drag; uneori gîndul îmi fuge la tine cînd nici nu-l aştept, uneori mă trezesc cu mintea departe dusă la tine, visînd cu ochii închişi la “ce-ar fi dac-ar fi”, uneori nu mai ştiu ce să cred şi mi-e frică; mi-e extraordinar de frică de mine, de tot ceea ce aş putea face dacă mi-aş duce gîndurile pînă la capăt, dacă le-aş face realitate, dacă aş renunţa să mai trăiesc în vise preferate şi jocuri dragi, dacă mi-aş roade botniţa şi mi-aş smulge pînza de pe ochi, dacă m-aş revolta şi mi-aş da eu mie voie să trăiesc; însă trăiesc într-o lume pe care nu o înţelege nimeni – mai ciudat e că nici eu nu o mai înţeleg de la o vreme – o lume în care nu există, în care nu poate exista altcineva decît propria mea persoană, o lume a cuvintelor, a cuvintelor scrise şi în nici un caz a celor spuse, o lume a liniştii, o lume al cărei unic zgomot e cel al respiraţiei mele amestecîndu-se cu ţăcănitul tastelor calculatorului, o lume în care nu mai încape nimic altceva, o lume goală şi singură; sînt o fiinţă singură, o creatură pustie şi nesigură ce nu se hrăneşte cu nimic alta decît cu priviri şi idei, o creatură ce are nevoie din cînd în cînd de înţelegerea cuiva şi de dorinţa cît de mică a acelui cineva de a-i fi aproape şi de a se alătura jocului ei, o creatură pe care nu o vezi, nu o auzi, nu faci nimic altceva decît să o percepi, să o simţi ca şi cînd ar fi undeva în imediata-ţi apropiere, o creatură a cărei respiraţie o simţi din cînd în cînd rece în ceafă, o creatură care ştie să iubească frumos şi să se dăruie cu totul, dar căreia îi e însă îngrozitor de teamă de ce s-ar putea întîmpla în clipa în care ar face-o, în clipa în care şi-ar da frîu liber şi ar îmbrăca haină de om; am o imaginaţie bolnavă şi uneori mi-e şi mie groază de ce ar putea născoci; frumuseţea jocului ăstuia constă tocmai în faptul că tu nu mă cunoşti şi n-ai să ştii vreodată cine sînt – nenumărate sînt motivele care nu permit lucrul ăsta… – şi astfel nesiguranţa, incertitudinea şi nu în ultimul rînd speranţa şi dorinţa ar putea deveni punctele lui forte; şi avînd în vedere că despre mine nu voi şi nu vom vorbi acum – am să încerc să-ţi zic una alta despre tine, despre cum te văd eu şi altele ca astea fiind; în genere, oamenii vorbesc cît se poate de frumos la adresa ta, însă mereu se iscă prin cercurile în care se vorbeşte despre tine problema oamenilor din preajmă-ţi, a celor cu care îţi împarţi viaţa de zi cu zi şi în genere nu se vorbeşte prea frumos şi de bine la adresa lor; eu însă n-am să mă leg nici pe departe de relaţiile tale la modul direct şi concret, eu n-am să fac alta decît că am să-ţi spun că meriţi mai mult, mult mai mult decît îţi oferi tu ţie la ora asta; te complaci în a-ţi împărţi viaţa cu oameni mărunţi, înguşti poate, iar ceea ce poţi şi meriţi tu nu e deloc asta; şi marea problemă e de fapt alta: nu ceri de la tine atît cît ai putea să îţi oferi; te consumi inutil, evident în direcţia în care nu se merită; te-arunci pe tine în stînga şi-n dreapta, prin ocheade şi zîmbete pline de subînţelesuri, te ascunzi în spatele unei aparente indiferenţe şi al unei false imagini, niciodată nu spui ce gîndeşti de fapt şi fiecare gest al tău sugerează doar – şi asta atunci cînd are cine să te înţeleagă – ceea ce ai vrea de fapt, ce ţi-ai dori tu acolo în sufleţelul tău; n-ai încredere în tine şi asta e păcat; cauţi mereu sprijinul în cei din jur, fie că îţi sînt aproape sau nu, fie că ai nevoie de ajutorul lor sau nu, te ascunzi în ei şi prin ei, dispari acaparat cu totul de imaginea şi gîndurile lor şi doar uneori, într-o clipă în care uiţi de tine, o privire sau un gest te trădează şi te face iubit, dorit sau măcar înţeles;