mînia îl cuprinse brusc, ca şi cînd n-ar fi fost nimic altceva în jurul lui decît furie, furie oarbă şi fără de sens, ca şi cînd toţi nervii lumii ăsteia s-ar fi adunat dintr-o singură zvîcnire în preajma lui, în camera lui mică şi pe care atît de mult o ura de acum, îl cuprinse brusc, mîinile îi tremurau şi simţea nevoia avidă de alcool, fostul alcoolic din el se trezi brusc la viaţă, vroia să bea, vroia nebuneşte, organic vroia să bea şi ştia că n-are voie, ştia că el nu îşi dă sieşi voie, ştia că trebuia să facă asta pentru gîndul lui drag dacă nu pentru altceva, gîndul care abia îi schimbase viaţa de vreo cîteva zile încoace, ştia, toate le ştia şi trecu pe lîngă chioşcul din colţ cu privirea întoarsă şi pumnii strînşi, trecu simţind valurile de căldură invadîndu-i trupul, trecu şi se întoarse acasă, îşi aprinse Carpaţiul ce ardea acum singur în scrumieră, mîinile încă îi tremurau, luă o gură din cafeaua fierbinte şi amară, şi slabă, îngrozitor de slabă, şi se lăsă purtat spre gînd, ascultînd Colosseum-ul furat şi tăcu; de ce mama dracului trebuia ca de fiecare dată cînd încerca să facă ceva bun, mereu trebuia să iasă ceva prost, îngrozitor de prost? de ce mama dracului toată lumea avea impresia că face doar ce vrea el, că nu face nimic din ceea ce cei din jurul lui l-ar vrea făcînd, de ce nu vroiau nici unul să vadă că poate totuşi se străduieşte, că poate totuşi face ceva, dar nu are cum să apară totul dintr-o dată, puf!, şi gata, se vede; ştia, ştia mai bine ca ei toţi care e partea lui de vină şi, mai ales, îşi recunoştea greşelile, dar nu înţelegea nicicum de ce trebuia să le urle în gura mare, să ştie toată lumea că într-adevăr e conştient, de ce trebuia să îşi facă, în mod neapărat, publică durerea şi ruşinea, prostia şi lipsa de discernămînt din urmă cu atîţia ani; ar fi fost multe lucruri pe care ar fi vrut să le înţeleagă, multe lucruri cărora le simţea lipsa, lucruri care ştia că ar fi trebuit să facă parte din viaţa lui de zi cu zi şi totuşi ele nu erau acolo, nimic din ce-şi dorea el nu era acolo şi toată lumea încerca să-l facă să creadă că e doar vina lui, că el nu ştie de unde şi cum să aleagă ce e bun şi frumos, şi nimeni nu încerca să se apropie de el, să-l înţeleagă cu adevărat, aşa cum el şi-ar fi dorit, aşa cum îşi dorea din ziua în care, copil fiind, nu i s-a dat voie să vorbească, invocîndu-se tonul “ridicat” pe care îl folosea - cum ar putea un copil să ridice tonul?! - , nimeni nu încerca să stea, măcar o dată, să îl asculte pînă la capăt, să asculte tot ce are de spus, fie şi dureros, fie şi stînjenitor şi oricum, dar să îl asculte, dracului, măcar o dată; şi EA nu era acolo, şi dacă ar fi fost oricum nu l-ar fi înţeles, dar măcar ar fi fost o prezenţă dragă şi în care îi plăcea să aibă încredere, şi nu era nimeni din toţi “prietenii” ăia ai lui pe care maică-sa îi hulea de fiecare dată cînd prindea ocazia - şi măcar de-ar fi existat!! - nu era nimeni; nici măcar gîndul; gîndul abia apăruse în viaţa lui de vreo săptămînă şi deja plecase, undeva, departe, în lumea ei, cu poeţi rataţi şi iubiţi pînă la ultima suflare, cu speranţe şi vise, cu droguri în care şi cu care fugea ori de cîte ori avea ocazia, plecase şi nu ştia cînd avea să o revadă şi îi era dor, dor de tot, dor tare şi mult, dor cum nu-i mai fusese de ceva vreme încoace şi încă avea înaintea ochilor focul şi iarba udă, piciorul gol şi mucul de Carpaţi căutat prin fîn, creioanele koch-i-noor cu care îşi scriau şi ţuica rămasă de la muncitori, toate încă îi stăruiau în minte, şi sărutul părului scurt tăiat şi şoapta la ureche, şi parfumul fin şi inelul pe care odată îl purtase şi el, le vedea încă pe toate şi nu mai ştia încotro să o apuce şi ea nu era acolo, gîndul lui drag, singurul care l-ar fi putut ajuta şi asculta acum nu era acolo, şi simţea cum toată lumea lui se duce dracului din nou, fără să ştie de ce, simţea doar că pierde din nou teren, că pămîntul îi fuge de sub picioare ca de atîtea ori înainte şi se săturase şi gata şi gata şi gata;