minunea întîlnirii copilului îi umplea de-acum fiecare secundă a existenţei; copilul lui mic şi drag, pe care întîmplător îl întîlnise în drum spre serviciu, simţea că îi schimbase viaţa pentru totdeauna; îşi amintea şi acum prima întîlnire, primul zîmbet, prima strîngere de mînă, primele cîteva cuvinte spuse în grabă, poate din lipsă de timp, poate din frica de a nu strica vraja momentului, poate din altceva; era, în orice caz, cea mai fericită perioadă din viaţa lui, era aşa cum nu mai fusese niciodată, aşa cum de tare multă vreme visa că odată va fi, era aşa încît soră-sa putea să îi spună că i se citeşte fericirea şi tot binele pe care îl trăia – pe faţă, era, poate – copilul mereu îi spunea asta… – prea bine; simţea că în sfîrşit are un scop, un ţel în amărîta aia de existenţă a sa, simţea că în sfîrşit are şi el o viaţă a lui, asemenea celor pe care majoritatea semenilor lui o aveau, asemeni celor pe care de-atîtea ori le privise cu atîta jind la televizor, în cine ştie ce film american, simţea toate astea şi era, în sfîrşit, fericit;