mi-e greu să încep iar; n-am mai scris de tare multă vreme şi parcă mîinile nu mai îmi alunecă la fel pe tastele, de data asta negre, ale noului calculator; scriu greu, mă încurc între litere, parcă nici n-aş fi eu, la fiecare două-trei cuvinte greşesc ceva, ceva am de şters – şi totuşi simt nevoia să scriu; nu ştiu, cititorule, unde ne-am întîlnit ultima oară noi doi; (am un mod ciudat de a scrie, aşa încît niciodată nu ştiu exact unde anume între paginile mele mă aflu; e o scuză bizară şi oarecumva patetică); revin, deci, şi îţi spun că habar nu mai am unde a fost ultima noastră întîlnire şi ce anume din povestea lui ţi-am zis deja şi ce anume nou ar mai fi de adăugat; partea cea mai ciudată, însă, e aceea că sînt mai bine de două luni de cînd nu am mai aşternut nimic pe hîrtie – viaţa lui evident mergînd mai departe – şi asta mă face pe undeva să mă simt prost (ştii şi tu, ai văzut probabil în filme: scriitoraşi mici, care au la activ doar cîte un amărît de roman cîndva fost best-seller, scriitoraşi care mai devreme sau mai tîrziu ajung să nu mai fie în stare să scrie nimic şi-atunci nu fac altceva toată ziua decît să se plîngă celor din jur cît de rău le merge, cum muza nu vine şi cum lumea începe să nu îi mai recunoască în restaurante); ei bine, nu sînt nici măcar unul dintre acei mărunţi scriitori de ocazie – şi totuşi mă simt oarecumva la fel; aş putea şi eu, ca atîţia alţii înainte, invoca acea lipsă a muzei; însă ceva lăuntric mă face să nu pot minţi, nu acum, nu aici, nu pe tine; muza există, e mereu lîngă mine, e femeia de la colţ, vînzătorul de ziare, copilul şchiop de pe marginea trotuarului, sau omul acela mic cu cartonul desenat la gît, cerşind banii pentru operaţia pe creier ce trebuie făcută în Franţa; orice, oricine din jur îmi poate fi muză; oricine, orice, într-un anume moment trezeşte în mine ceva frumos, ceva ce mă duce cu gîndul la el, ceva ce mă face să mă pierd în amintirile lui; problema mea e însă alta; mi-e bine ! şi mie cînd mi-e bine nu-mi vine să scriu; e trist, e aiurea chiar, însă simpla stare de bine mă atrage undeva în spatele ei, obligîndu-mă (indirect) să uit de ce am de făcut, să uit, de fapt, de ceea ce-aş vrea, ceea ce mi-ar plăcea să fac, mă afundă stupid în cotidian, în vecina de la trei şi căţeaua vagaboandă din faţa blocului, în lipsa banilor de pîine şi în factura uriaşă de la curent; trăiesc (ca şi tine, probabil) în aceeaşi ţară de rahat numită de atîţia amar de ani „România”; vorba cuiva: o urăsc pe mama că nu m-a născut în altă parte…; o Românie ce nici măcar dreptul la scris nu mi-l mai dă, o Românie în care ziua de mîine e ea însăşi un roman, o Românie a deziluziei şi a furtului de suflet înainte de toate; mi-e frică, mi-e realmente frică de ce va să vină; mă aberez poate fără sens, însă simţeam nevoia de-a pune toate astea aici, lîngă el, lîngă singurul suflet frumos pe care vreodată l-am întîlnit într-un bărbat; ştiu că n-ai să mă înţelegi; puţină lume e în stare să facă asta (m-am obişnuit deja cu ideea !); aş vrea însă măcar atîta să vezi: nu vreau să mă ascund în spatele nimănui (cu atît mai puţin în spatele ţării), însă am ajuns într-un moment al existenţei în care a face bani e cu mult înaintea a orice; nu sînt ca el (n-am fost niciodată !); nu pot trăi de azi pe mîine, cu iluzia stupidă că într-o oarecare bună zi ceva bun are să mi se întîmple şi mie; nu pot spera la nesfîrşit că din cer are să cadă peste mine într-o miercuri după-amiaza o sacoşă mare-mare plină de toate cele pe care mi le-am dorit sau de care am avut vreodată nevoie; vreau certitudini; am nevoie să ştiu că ţin în mîini ceva palpabil, ceva ce nu e acolo doar ca imagine, ceva care să îmi dea mie siguranţa că are să îmi fie, de mîine, bine; ori a scrie la nesfîrşit nu e, din păcate, în ţara asta, nici pe departe o certitudine; şi-atunci, involuntar, mă îndepărtez eu de mine, de gîndurile şi de rîndurile mele, ca într-o poezie de-a lui Nichita, mă duc undeva departe, unde nu mai ştiu ce e aia frumos, ce e aia albastru, ce sînt caii sau florile de tei; ori chestia asta mă înspăimîntă îngrozitor; nu vreau să trăiesc aşa; nu vreau să mă plafonez, să mă asemăn portarului de la fabrica X din zona industrială; aş vrea să pot fi eu, eu acela ce odată eram tînăr, eu acela ce odată ştia să viseze, eu acela ce odată; şi cui să spun toate astea, dacă nu ţie, cititorule, şi unde, dacă nu aici, între rîndurile astea ?! să mă ierţi de-am sărit calul, să mă ierţi de nu mai e bine ce fac;