îşi aminti brusc de existenţa unei scrisori mai vechi, pe care o primise nici el nu mai ştia de la cine şi cînd, scrisoare dragă, scrisoare-poveste, scrisoare dintre cele mai dragi primite vreodată - şi fugi a grabă spre dulăpiorul unde aliniate pe un raft după nume şi aşezate în plicuri de toate culorile şi mărimile îi stăteau toate petecele de hîrtie primite vreodată de la cineva; o găsi într-un final, după îndelungi căutări – era în plicul numit “other stuff” – şi o citi zîmbind a năcaz şi a dor:

“…mă macină de cîtăva vreme ore de nesomn ce-au pătruns în odaia mea; sînt singură în tăcerea nopţii, e linişte şi e frig, sînt leneşă şi mofturoasă, mă întind, casc, mă întorc pe toate părţile, păcălindu-mă că poate, poate am să adorm;

cu caietul în braţe şi creionul în mînă – aştern gînduri, simţiri şi idei, toate vin mecanic şi dezordonat din mintea mea nebună, îmi spun că trebuie să scriu, nu ştiu ce, de ce şi pentru ce, dar trebuie; (toate ţi s-au aşezat pe scoarţa cerebrală, ţi se tocesc neuronii continuu, trebuie să scapi de gîndurile astea, gînduri care te cuprind, care ţi se aprofundează şi le mesteci, dar apoi iar – nu faci nimic să te eliberezi; acum ştiu, aşa eşti…poate o leneşă şi o indiferentă);

a trecut atîta vreme de cînd se întîmplă ceva cu mine, e ceva, nu ştiu eu prea exact ce, e o schimbare a direcţiei de gîndire poate, dar apoi stau şi mă întreb: să fie oare doar atît? şi toate cîte au fost mi le aduc aminte, sînt clipe sau ore petrecute în preajma lui, el e cel care a intrat în fiinţa mea fără ca eu să ştiu dacă am fost sau nu de acord (poate că le-aş da un nume: el îmblînzitor; ea sălbatică);

sălbatica ştie că fiinţa sa se revoltă, însă ea vrea să se liniştească, mai întîi are nevoie să ştie de ce are toate simptomele astea, şi se lasă prelung purtată de vise, gînduri duse departe şi idei stupide, nu ştie dacă are argumente prea multe dar tot îşi caută explicaţii, şi-şi face apariţia întrebarea ce-o omoară, de ce? şi de fapt îşi dă seama că intrase într-un joc, un joc aşa cum ea nu a mai jucat niciodată, un joc fără reguli, un joc al cărui sfîrşit e cu semnul întrebării; însă asta o fascina, o făcea parcă fericită, ştia că şi aici pot fi pericole – fugea întotdeauna de acel semn – dar acum nu-i păsa, ştia doar că-i place şi mergea înainte;

(oare cît o fi ceasul? - fix … 3⁰⁰)

sălbatica se întreabă – cine eşti tu, îmblînzitorule, de ce nu-ţi pot da o definiţie, de ce e peste puterile mele să-mi dau seama cine eşti, de ce am impresia tot timpul că eşti personajul din poveştile de dragoste? eşti trup şi eşti suflet; eşti acela pe care-l visam, tu om bun cu suflet larg, cu ochii căprui sclipitori oglindind dragoste, eşti tu cel cu colţi de vampir şi gură ce ştie cînta frumos;

îţi aduci aminte ce frumos îmi cîntai la chitară, eram doar noi amîndoi, mai ştii – îmi zîmbeai şi-ţi zîmbeam dar niciodată nici unul din noi nu a ştiut cum să interpreteze asta; şi asta provoacă tensiune, ştii, dar chiar dacă pare chinuitor – îmi place la nebunie; de fapt de aici a început jocul;

fugeam de el, însă de ce fugeam mai tare – simţeam cum se apropie mai tare; sălbatica se zbate; a fost prinsă; îmblînzitorul încearcă s-o calmeze, îi vorbeşte frumos şi-i spune că nu trebuie să-i fie frică; trebuie să-l privească în ochi şi mai trebuie să ştie să-l asculte; ea nu mai spune nimic, aşteaptă să vadă toate reacţiile lui – de parcă ar vrea să-l analizeze – şi nu ajunge la vreo părere şi totuşi nu-i e frică şi-şi doreşte doar să-l vadă mai des;

gata; mi-e somn; noapte bună”

nu ştia de ce îşi amintise tocmai acum de scrisoarea asta şi mai ales nu ştia de ce îşi amintise tocmai de scrisoarea asta şi nu de oricare alta din sutele pe care le ţinea aranjate în dulăpiorul ăla; poate faptul că semăna foarte mult la felul în care era scrisă – cu el; poate asta; sau poate altceva, nici el nu ştia ce; însă cert e că îşi amintise; şi că-i era drag; şi că acum Frank Sinatra cînta “Srangers in the night” la Europa FM şi se simţea din nou fericit, din nou singur, ca şi cînd, oarecumva, s-ar fi întors undeva în timp, acolo unde odată se plimba utopic de mînă cu femei minunate prin parcuri veşnic verzi, unde de cîte ori îţi doreai - ploaia se pornea năvalnic peste tine, se simţea liber cum nu se mai simţise demult, de tare demult, şi nu ştia dacă e bine, dar îi era drag Sinatra, îi erau dragi zilele ce urmau să vină, îi era dor de o ea, fie că era să fie EA cea veche, sau vreo ea nouă, nu mai conta acum, atîta doar că ştia că îi e dor, şi dor tare;

zîmbi şi plecă mai apoi la lucru;