“Colosseum” adînc spunîndu-şi punctele de vedere undeva în spatele lui, venind dinspre radiocasetofonul ăla JVC pe care şi-l alese el singur de pe rafturile din Metro, şi-i plăcea tare mult cum suna şi cu toate că ştia că undeva în camera de alături copilul lui drag stătea singur fiindcă el nu vroia să îl vadă – fiindcă se supărase pe ea – cu toate că ştia asta – nu simţea altă nevoie acum decît să scrie, să se cufunde iar în lumea lui, lumea lui mică şi cu puţini oameni într-însa, utopici toţi dar frumoşi – aşa încît se pierdu din nou printre gînduri şi vise şi acorduri de saxofon american – cît de mult îi plăceau imaginile alea pe care le mai vedea din cînd în cînd la televizor, imagini în care cîte un negru cînta noaptea la saxofon, undeva într-un mare oraş, undeva “on top of some huge american glass and steel building” – şi nu mai ştiu de nimic alta decît de el şi muzica din juru-i; poate că pe undeva simţea adîncă în el frica de ce avea să vină; urma să ia de nevastă copilul şi nu ştia dacă va fi în stare să facă faţă aşa cum toată lumea se aştepta să o facă, nu ştia dacă are să ştie ce şi cum să facă, şi tare ce-i era de frică şi nu era nimeni alături să-i spună o vorbă bună sau să îi dea vreun sfat, nimeni doar el singur, singur-singur, mereu singur – că deja se şi săturase de toată singurătatea asta! – şi nu mai ştia încotro să o apuce; şi mai dureros decît toate astea la un loc era faptul că nici măcar acum, în ultimul ceas, nici măcar acum ai lui nu erau în stare să înţeleagă şi să accepte că fie că le plăcea, fie că nu – avea şi el nişte prieteni şi ar fi vrut să îi aibă lîngă el măcar acum, cînd era poate vorba de cea mai mare realizare a întregii lui existenţe, ar fi vrut ca părinţii să înţeleagă măcar odată pentru totdeauna că mai exista şi altcineva în viaţa lui – sau măcar existase cîndva – altcineva decît toţi cei pe care ei ar fi vrut să îi vadă învîrtindu-se prin preajmă-i;