stau şi mă găsesc cu gîndurile departe duse la el, deseori şi aproape inconştient, mă pierd în a-l căuta şi nu mai ştiu de mine, nu mai ştiu de nimeni şi de nimic alta de prin juru-mi şi mi se face dor de vremurile cînd ştiam în fiecare clipă unde şi cu cine îl găsesc, cu cîte haine pe el şi cu cîte halbe de bere băute, stau şi mă gîndesc şi acum şi-mi dau seama că nu mai ştiu nimic; îmi dau seama că am pierdut cu totul şirul vieţii singurului personaj pe care l-am creat vreodată cu adevărat, îmi dau seama că nu mai ştiu de unde şi mai ales în ce fel să continui relatarea şi mi se face dintr-o dată frică, frică de a nu a mai putea scrie, frică de a rămîne cu o treabă începută şi fără un prea clar mod de a o continua, frică de a mă rupe cu totul de el şi de viaţa-i – ori asta nu aş vrea cu nici un preţ să se întîmple – şi nu mai ştiu ce să fac; de undeva, de departe, mi se deschid înainte căi necălcate, drumuri pe care nimeni – decît poate femei cu păr lung şi mers alene – n-a călcat, mi se deschid un soi de clişeice orizonturi, ca şi cînd cineva de undeva din imediata-mi apropiere ar înţelege, pentru o clipă, pierderea, pierderea mea în mine, pierderea mea în el, a lui în mine, a noastră în fiecare din cel de alături, ca şi cum cineva m-ar trage de mîneca de la cămaşa în culori mult prea vii, ca şi cum ar vrea să-mi zică ceva, acum, aici, ca şi cînd ar vrea să-mi explice tot ce n-am înţeles vreodată; King Crimson, moale şi dulce undeva în adînc de urechi, unică şi slabă consolare: „confusion will be my epitaph/as I crawl a cracked and broken path”; cărarea mea, cărarea lui dintotdeauna; nici unul n-am fost vreodată înţeleşi; sau măcar ascultaţi;