“să nu mai cauţi în tine, să nu mai cauţi în noi şi în nici un caz în mine împlinirea dragostei” îi spuse EA într-o clipă de sinceritate; “să nu crezi că vizitele tale repetate şi purtarea mea frumoasă au de-a face ceva cu împăcarea noastră; totul s-a terminat, dor, demult chiar; din seara aceea cînd n-ai vrut să mă priveşti în ochi…; nimic din ce a fost odată frumos - nu mai e…; aşa că te rog mult, nu mă mai căuta; dragostea ta mă inhibă; mă irită chiar; îmi faci rău şi-ţi faci ţie rău; fugi, fugi de mine şi nu te uita înapoi…!”

îi întoarse spatele şi el putu să-i zărească din nou, ca atunci, odată, demult, linia suplă a spatelui şi profilul fin al sînilor mici; vorbele îi îngheţaseră undeva între stomac si limbă şi nu putea scoate nici un cuvînt; o privea dispărînd în întuneric, simţea fierbinţeala lacrimilor pe obrajii uscaţi - si vorbele refuzau să îl asculte; ochii îi zbierau, mîinile îi urlau cu disperare iubirea şi EA nu auzea, şi o vedea din ce în ce mai mică, mai departe, de el, de lume, de viaţă, de dragoste, de dor;

auzea ploaia răpăind pe tabla acoperisului, îi auzea geamătul surd, chemarea avidă de braţe dezgolite, o asculta plîngînd şi gîndul îi urmărea ochii, în urma femeii lui mici, femeii lui dragi; “mi-e dor s-o duc de mînă prin ploaie, mi-e dor să fugim şi să ne privească mulţimea arătîndu-ne cu degetul şi făcîndu-ne nebuni; mi-e dor să mă arunc în faţa EI în fiecare baltă si EA să rîdă cu toţi dinţii proaspăt spălaţi cu pastă românească; mi-e dor de goliciunea picioarelor în iarbă, de verdele ud atingîndu-i pulpa cărnoasă”;

se ridică anevoie de pe parchetul cu miros uzat şi se îndreptă spre fereastră; apucă doar să mai vadă imaginea goală a femeii nopţii întinzîndu-şi zîmbetul pe zidul ud şi mîncat de vreme - şi se trezi îndesîndu-şi labele late în buzunare şi fugind spre următorul colţ unde spera să o vadă, spre următoarea umbră, următoarea femeie, noapte, ploaie;

nu ştia încotro să o apuce; fugea ca un dement pe străzile goale, fugea iubindu-se cu ploaia, fugea nebun, fugea tîrziu şi mai presus de toate - fugea încet; sau cel puţin aşa părea; mereu se simţea rămas în urmă; nu ştia în urma cui, cine putea fi înaintea sa, sau care i-ar fi putut fi motivul acelui cineva, ştia doar că o să ajungă acolo - nici asta nu ştia unde era… - înaintea lui; ori asta nu putea permite să se întîmple; şi brusc îşi aminti de aripi; zîmbi amar la gîndul că nici nu mai ştia de cînd nu le mai folosise - poate de cînd EA exista în viaţa lui (…) - zîmbi amar şi încercă speriat să le întindă; carcasa maro se deschise cu scîrţîit metalic şi cele patru aripioare semănînd la aspect cu pungile în care maică-sa îi punea pe vremuri mîncarea - se întinseră, scorojite şi uşor exfoliate, în lături; se ridică într-o clipă de la pămînt, aerul rece îi lovea ochii (i se făcuse brusc frig şi senzaţia nu-i mai era demult cunoscută), vîntul îi zburlea firele răzleţe, atîtea cîte îi mai rămăseseră în cioc şi-n mustaţă, lăcrima de acuma, dar nu-i mai păsa de nimic; gîndul că trebuia, că nu se putea să nu o ajungă din urmă pe undeva - devenise deja conştient de faptul că doar EA putea să îi stea înainte - gîndul ăsta zic, îi dădea speranţa; n-avea de ce să se teamă; ştia că EA e undeva pe acolo, prin întunericul dinainte-i, prin ploaia ce-l biciuia din ce în ce mai tare, prin vîntul rece, prin ziua de mîine, prin viitorul lui mai mult sau mai puţin aproape, era acolo şi el avea să o găsească, avea să o găsească şi să o privească în ochi, avea să suporte lumina şi durerea din privire, avea s-o asculte şi avea multe de spus, cum c-o iubeşte şi că îi pare rău, cum că el fusese prostul şi orbul, cum că EA n-are nici o vină şi cum că EA îl iubise frumos şi curat şi cum că el n-a vrut să înţeleagă, n-a putut să înţeleagă, din frică sau poate altceva - orgoliu bărbătesc sau trufie - , avea să i le spună pe toate şi EA avea să le înţeleagă, aşa cum se întîmplase mereu, din prima zi şi pînă azi - îşi amintea imaginea EI, pierdută de la fereastră…

cînd lovi zidul, zîmbetul încă îi mai stăruia pe buze şi nici nu simţi sîngele rece ţîşnindu-i din ochi, din antene şi mai ales din aripi, căzu la pămînt într-o clipă de extaz de imagini, într-un orgasm al amintirilor despre ce încă n-a fost şi se împrăştie precum nisipul din clepsidra primită de la femeia-copac în urmă cu un an, clepsidră spartă din neatenţia lui, într-o fatidică seară de joi, pe bordura de ciment din curtea fostului său liceu;

amintirile îl dureau, îl dureau mai tare decît suferinţa prăbuşirii, mai tare decît pierderea EI, îl dureau organic şi ştia că n-are să poată scăpa de ele niciodată, ştia că mereu au să fie acolo, înlăuntrul lui, parte din el, parte din trupul lui firav şi bolnăvicios, de insectă în a doua parte a existenţei, ştia că nu poate fugi de ele cum nu poţi fugi de cel mai urît vis, ştia, toate le ştia şi leşină de durere acolo, în balta de sînge, confuz şi ameţit, leşină şi rămase inconştient în aşteptare;