mă-ntorc din nou la mine şi mă gîndesc la voi, cititori: ştiu că altceva aţi vrea să citiţi, ştiu că nu asta aşteptaţi de la o carte bună; ştiu că nu am nici un fel de acţiune, nici un punct culminant, ştiu că nu respect nici un fel de regulă, dar nu pot; nimic nu se leagă; nici măcar în capul meu, nici măcar în viaţa lui; totul e un fel de amestecătură imensă din care nimeni şi nimic nu mai poate alege bunul de rău, un fel de nebunie frumoasă, cu femei şi băutură, cu muzică dată tare şi cearcăne sub ochi; hai să fim realişti: amintiţi-vă cu toţii cum era în facultate; iar cei ce n-aţi ştiut atunci trăi, amintiţi-vă cît aţi regretat dup-aceea; firesc ar fi ca amintirile noastre, ale tuturor, toate amintirile avînd în vreun fel legătură cu facultatea – să nu aibă nici un fel de noimă, să fie un amalgam dorit şi iubit, din care să nu se poată alege nimic concret; ei, tocmai asta fac eu aici; sau cel puţin încerc să fac; să pun o oarecare ordine în amintirile unui om; ori el nefiind eu, how could I ? cînd nici măcar propriile amintiri nu au o logică anume ?! va zic din nou, sau vă zic pentru prima oară: vă puteţi opri aici; voi toţi, necredincioşi şi mici, falşi şi neîncercaţi, cu toţii vă puteţi opri; cu toţii care nu ştiţi sau care nici măcar nu aţi încercat să ştiţi ce e aia o noapte dormită afară, în fîn, ce e aia marijuana sau cum arată un sîn de femeie necunoscută dimineaţa în pat, toţi cîţi niciodată n-aţi cerşit 1000 de lei pentru pîine sau care n-aţi fumat un muc de ţigară de pe jos – cu toţii opriţi-vă aici; n-ar avea nici un sens să mergeţi mai departe; oricum n-aţi înţelege nimic; aţi pierde doar vreme de pomană; iar eu…eu voi fericit dacă măcar unul, doar unul, acel unul, the one, ar rămîne alături de noi, de mine, de el, de amintirile noastre comune sau doar ale unuia dintre noi, dacă unul ar rămîne eu aş fi fericit; cel mai fericit; poate atunci doar aş putea deveni el; poate atunci aş înţelege şi eu pe deplin ! poate într-o ultimă încercare de a sări de pe marginea nevăzută a stîncii atît de mult iubite cîndva, poate în acea ultimă încercare ceva s-ar lega şi de mine şi m-aş putea, oarecumva, întoarce în el; poate că aşa aş înţelege de unde îi vine nebunia şi nefericirea, neînţelesul şi tristeţea; cine ştie ? nici unul nu ne-am apropiat de nimeni îndeajuns încît să putem pricepe o minte, un gînd, o iluzie, o zi de ieri sau un vis de multă vreme apus deja; nici unul, nici eu, nici el, nici măcar vreunul dintre voi – n-am fost atît de aproape de nebunia de zi cu zi a celui căruia nu-i pasă de nimeni şi de nimic, nebunia ăluia al cărui singur scop e acela de a fi fericit acum, in this very second, acum şi nu mîine, nu azi, acum, în clipa asta, între „a” şi „s” şi nu între „asta” şi „între”, nici măcar unul nu ştim;

de ce nu ni se deschide nici unuia uşa aia minune din visele din copilărie, uşa la care soră-mea visează şi acum, uşile lui Jim, porţile alea spre „ceva”, undeva între real şi fantastic, „nimicul” şi „fatasia”, doi cu doi, doi cu ei, doi cu noi, dinspre, înspre, cu; de ce ? poate gîndul femeii cu picioare lungi şi ciorapi de mătase neagră ar putea fi şi al meu, şi al lui, şi al vostru; poate sticla de lapte din faţa uşii vecinului nu e a lui ci e a noastră a tuturor, s-o împărţim ca pe ultima ţigară din pachetul mototolit, poate că răsăritul soarelui la mare nu e doar al pescăruşilor şi al năucilor ce se trezesc cu noaptea în cap şi-l privesc cu ochii peticiţi de somn; poate e şi al lanului de porumb de la cîţiva paşi depărtare, poate e şi al vameşului de la capătul satului, poate e şi al lui Bibi, şi al tuturor; numai că niciodată n-o să ştim cu adevărat cine al cui e şi de ce; cu atît mai puţin voi, voi ce trebuie să vă opriţi aici; în fine; gîndurile poate nu-şi mai au rostul acum şi azi, poate că ar fi mai bine (pentru toţi) să trec mai departe; şi-apoi… fiecare cu-a lui; aşa că hai să revenim la ale noastre poveşti:

mi s-a întîmplat într-o zi – singura, de altfel – să-l întîlnesc; în sfîrşit – să-l întîlnesc; eu şi el, faţă în faţă, pentru prima oară; şi ultima poate; stătea undeva, în spatele unui birou (eu tocmai intrasem, căutînd pe cineva; nu mai ţin minte pe cine şi nici nu are măcar importanţă), stătea în spatele biroului, cu capul aruncat pe spate (parcă mai bine ar fi arătat dacă pletele alea lungi şi blonde încă i-ar mai fi atîrnat absurde pe umeri), stătea acolo, cu un fel de zîmbet ciudat în colţul stîng al gurii, cu dorinţa de a aprinde o ţigară undeva între degetele mîinii stîngi, stătea şi privea, pierdut, o femeie; am intrat, am dat un fel de „bună ziua” protocolar; şi-a lăsat privirea pierdută spre mine, zîmbetul a devenit cumva prietenos – şi-atît; s-a-ntors apoi la ale lui; am luat loc pe scaunul de lîngă biroul în care urma să intru şi, aşteptînd, am privit la rîndu-mi, femeia; şi brusc, am simţit din nou, cum simţisem doar de cîteva ori în copilărie, un soi de senzaţie de deja vu, ca şi cum el ar fi intrat pentru o clipă doar în mintea mea, cu totul, cu plete şi ochi pierduţi, cu zîmbet strîmb şi prietenos, cu gînduri şi vise, dorinţe şi speranţe, am simţit pentru prima oară că în sfîrşit reuşiserăm să devenim unul; doar unul, cu aceleaşi trăiri:

„de undeva, de acolo unde nimeni nu a păşit vreodată, stau şi te privesc;