era în urmă cu cîţiva ani, cînd stătea singur la masa joasă de lemn, cu şipcile murdare smulse din cuie, stătea întins pe canapeaua de piele, proaspăt adusă de la second-hand, şi aştepta; nici el nu mai ştia ce: dacă era chelnerul sau femeia, berea sau sentimentul că EA n-are să i se arate niciodată, Carpaţiul sau dorul de femeia-copac, poemul scris sau speranţa de adra; nu ştia nimic din toate astea, care ar fi vrut să vină mai întîi, căreia îi ducea mai mult dorul; sătul de îndoieli, simţea puterea de servitor pe care o avea asupra lor, a tuturor, fără ca ei să aibă măcar o idee despre asta, îşi imagina trandafirii roşii pe care avea să îi planteze în spatele casei pentru EA, zîmbea trist, rămas fără bani, frica de ce urma să vină îi măcina fiinţa, îşi trăia doar viaţa mai departe, atîta cîtă mai era, printre oameni fără suflet, aştepta, festin de sînge între cei ce odată se numeau prieteni, îi era dor să-l ia cineva de mînă şi să îl facă musafir pe undeva, aştepta, revelaţii, vise, gînduri, speranţe, aştepta şi nu vroia să plece; privea în jurul lui, celelalte mese, sucurile şi berile întinse pe tăbliile la fel de jegoase ca a lui, privirile rele şi seci, nespunînd nimănui nimic, privea bărbaţi, privea femei, privea gesturi şi vorbe pe care nu le auzea, privea, tăcea, în continuare aşteptarea devenea din ce în ce mai supărătoare, mai apăsătoare şi mai dureroasă, în continuare nu ştia la ce visează, ci doar stătea;

în fine auzi vocea veche a chelnerului, întrebarea cu tentă de clişeu îşi făcu simţită prezenţa – “cu ce vă putem servi, vă rog?” – şi comandă: “un pahar cu apă, te rog mult; şi rece dacă se poate…”; privi în urma bărbatului cu spatele lat şi zîmbi la ideea că dintre toate, pe el îl aştepta cel mai puţin; strigă după el şi ceru o bere în locul paharului cu apă; bărbatul se strîmbă: “clientul nostru, stăpînul nostru…”; îşi aprinse anevoie Carpaţiul ultim rămas în pachetul mototolit, trase cu sete fumul în piept, luă o gură din berea rece – aşa cum tare mult îi plăcea lui – se lăsă pe spate pe canapeaua moale şi aşteptă în continuare; adra i se arătă destul de tîrziu: părul, la fel de scurt ca şi pînă atunci, parcă avea o tentă ceva mai roşcată faţă de cea pe care o ştia el, însă zîmbetul era acelaşi, larg şi fals, zîmbetul patronului nevoit să îşi bine-dispună angajaţii şi clienţii, zîmbet frumos al cărui neadevăr puţină lume îl sesiza şi el, dor, era unul dintre acei puţini care vedeau şi dacă adra nu dormise cu o noapte înainte şi dacă tocmai se certase cu colegii de apartament şi dacă orgasmul dimineţii nu fusese destul de satisfăcător; iar zîmbetul ăla îi era mult prea cunoscut ca să îl mai poată în vreun fel speria sau înşela, aşa că nu îi rămase nimic de făcut decît să aştepte ca ea să îl zărească şi să se îndrepte spre el, cu toate că ştia că răceala pe care adra avea să o afişeze faţă de el era aceeaşi pe care o afişa de fiecare dată cînd se întîlneau acolo în cafenea, aceeaşi răceală pe care o afişa faţă de toţi clienţii care îi erau mai apropiaţi - într-un fel sau altul - de cîte ori se întîlneau acolo;

adra fusese unul dintre cele mai ciudate capitole din viaţa lui; şi nu era vorba aici de diferenţa de vîrstă - pe care atîţia i-o aruncau în faţă - nici de poziţia socială a unuia faţă de celălalt, nici de niciuna din toate chestiile de care în genere lumea se fereşte - el nu o făcea, însă problema poate trebuie totuşi pusă - era vorba doar de ea, de felul ei de-a fi, de ce însemnaseră unul pentru altul, de cît de joc fusese toată povestea aia a lor, şi poate, mai ales de ce şi cît se vorbea pe seama lor în cam toate cercurile în care măcar unul din ei se învîrtea; de la hippioţii pletoşi şi murdari pînă la “elita artistică” a oraşului - pictori, fotografi şi alţii ca ei;

se întrebase adeseori cît şi mai ales dacă adra îl iubise sau nu cu adevărat; crezuse multă vreme în dragostea ei şi avea impresia că totul e atît de curat şi de sincer încît nimic nu ar fi putut vreodată schimba ceva între ei şi în toată povestea aia a lor; atîta doar că de la o vreme începuse să se îndoiască de toată dragostea asta şi impresia că totul nu era nimic altceva decît un amărît de oarecare joc nu-i mai dădea pace; simţea acut, simţea organic, simţea undeva în cele mai adînci străfunduri ale sale că se pierduse cu totul în ceva fals, într-o iluzie, într-un vis frumos, într-o tindere spre un inexistent ideal şi nu se mai simţea deloc în siguranţă în preajma ei ci, dimpotrivă, avea senzaţia că mereu ceva îl urmăreşte, mereu ceva îi stă în spinare, era un fel de “stalking” din filmele americane – şi asta nu-i plăcea deloc;

îşi amintea deseori clipe aiurea petrecute cu ea, cu cea care atît de frumos se numise singură adra, îşi amintea momente care atunci i se păreau atît de pline de ele însele, momente pe care acum le vedea cu alţi ochi, momente în care atunci se pierdea cu totul, în care se uita pe sine vorbind, ascultîndu-şi engleza de Columbia University spărgînd liniştea din bucătăria aia mică, îşi amintea cum o determinase atunci, odată, tare demult, să închidă calea aia de acces spre gazdă, uşa aia pe care cînd i-era lumea mai dragă se trezea să apară Tünde cu zîmbetul larg întins pe faţa acră şi lipsită de expresie, invocînd cine ştie ce aiurea motiv pentru care venise, doar ca să vadă de fapt dacă el era acolo şi dacă nu cumva şi-o trăgeau prin cine ştie ce colţ de cameră fără ştirea ei – îşi amintea toate astea şi nu putea să nu zîmbească amar la gîndul că fusese cîndva şi atît de naiv, că odată chiar credea că oamenii au ochii mari şi picioare lungi femeile în calea lui aşezate; „remember when you were young”, urmau să spună cei de la Floyd şi el prea bine îşi amintea acum, acum mai mult ca oricînd, îşi amintea totul cu lux de amănunte ca şi cînd abia acum s-ar fi terminat toate, ca şi cînd – că tot vorbeam de ea – adra ar fi fost undeva în camera de alături, pregătindu-i patul, mîngîind din cînd în cînd pe cap cîinele ăla imens şi albastru pe care şi acum îl iubea la fel ca atunci, ca şi cînd cana galbenă de cafea, pictată frumos şi autografiată, plină de cafeaua aia tare pe care adra atît de bine ştia să o facă – s-ar fi aflat în faţa lui pe masă, aşteptînd nimic alta decît mulţumesc-ul lui scăpat alene printre dinţii strîmbi;

nu reuşise niciodată să înţeleagă de ce atunci, în după-amiaza aia fadă şi fără pic de ceva frumos în ea, plimbîndu-se cu taxiul, adra n-a vrut să îl ţină de mînă; parcă ţinea minte că îi vorbise cîndva de o imagine a ei cu un taximetrist, un fel de reprezentant, de idol, de model al tuturor taximetriştilor, o imagine în care ea mergea la nesfîrşit, nebună, pe bancheta din spate a unui taxi, alerga asemeni celor de la formula 1 pe interminabile străzi, zîmbind din cînd fericită şi privind în oglinda retrovizoare unde zărea trişti şi rareori zîmbitori ochii şoferului; spunea că întotdeauna o fascinase povestea ce trebuia că se ascunde în spatele ochilor ălora; o speria doar gîndul că omul ăla, care acum o ducea pe ea cine ştie unde, cine ştie de ce, dusese mii, poate zeci de mii de alţi oameni, zeci de mii de alte existenţe, de alte vieţi, cine ştie unde, cine ştie de ce; o speria gîndul că omul ăla văzuse mii de oamenii ţinîndu-se de mîini, sărutîndu-se, povestindu-şi unul altuia vieţile, sau doar privind pe fereastra murdară, cu gîndul dus aiurea, la poate exact clientul lui de dimineaţa, sau poate la cel pe care avea să îl ducă la capătul lumii mîine seară; gîndul că atîtea poveşti, atîtea vieţi ajungeau pînă la urmă îngrămădite în mintea omului ăluia din spatele volanului, între alea patru ziduleţe de tablă şi sticlă, gîndul că poate mîine acelaşi şofer are să o vadă sărutînd alt om şi are să zîmbească ironic sau poate părintesc chiar, gîndul ăsta o speria teribil; şi el, dor, ţinea minte povestea asta şi cu toate astea nu putea înţelege de ce nu vroia să îl ţină de mînă, de ce i se pare ei că tocmai taximetristul ăla e cel care le ştie pe toate, de ce tocmai el era ăla care să zîmbească ascuns după oglindă şi volan; abia tîrziu, foarte-foarte tîrziu înţelese că de fapt toată povestea aia a ei cu vieţi de oameni încuiate în carcase metalice şi minţi înguste nu era decît un pretext, o carcasă ea însăşi, un fel de fugă de răspundere, sau, dimpotrivă, o realizare a unui anume scop, niciodată mărturisit, dar îndelung studiat, disecat şi pînă la urmă descoperit de el;

No comments: