„daddy, what else did you leave behind for me ?!” – ar putea fi motto-ul vieţii lui, pornind de undeva din adîncuri, de-acolo de unde nimeni încă nu călcase, de acolo de unde doar el se mai ştia întoarce, uneori, înapoi; se găsea pe sine undeva la capătul unei existenţe mici, avea mereu impresia că de aici încolo nu mai are ce să fie, de azi, de acum, de aici, din clipa asta, viaţa lui nu mai avea unde merge, nu mai era nici o cotitura, nici un crossroad care să-l pună vreo secundă în dificultate, simţea că totul e gata, că trăise tot ceea ce ar putea, fizic, trăi un om, simţea ca e gata, că se scurge el din el, se împrăştie undeva pe podelele proaspăt vopsite, că umple cu piele arsă şanţurile dintre plăcile de gresie, asemeni apei ăleia ce mereu i se scurgea la vecini, împiedicîndu-l să-şi facă duşurile aşa cum le dorea; asculta din nou Pink Floyd, „mother, do you think she’s good enough for me/mother, do you think she’s dangerous to me?”, şi simţea din nou golul ăla dulce pe care îl trăise de-atîtea ori înainte şi de care doar acum realiza că i se făcuse nespus dor, asculta Floyd şi bea din nou bitter de-ăla ieftin, şi undeva în sinea lui se simţea fericit:

„nu mai ştiu cine sînt; am pierdut de mult noţiunea propriei mele persoane şi nici măcar nu pare să mai îmi pese, în vreun fel, cine aş fi şi ce aş căuta de fapt aici printre voi; îmi amintesc cum într-o zi un om frumos cu păr lung şi ochii mari îmi zîmbi spunîndu-mi că niciodată cerul n-are să mai fie aşa de albastru cum odată îl ştiusem, îmi amintesc că îi zîmbisem şi eu, oarecumva cu drag, oarecumva cu dor, îi zîmbisem şi-l lăsasem să creadă în fericirea lui; oamenii din juru-mi nu au părut niciodată prea fericiţi de ideea că le-aş putea fi alături, o clipă măcar; ei, şi? nici măcar nu am visat vreodată la asta; mereu am găsit de-ajuns faptul că în imediata zi de după dezastrul lor aveam să aflu că vorbele mele erau acolo unde trebuiau să fie, ajunse în suflete, regăsite şi zîmbite, aşa cum le imaginasem eu cîndva – şi asta mi-era bine; mi-era de ajuns; şi-apoi iar: „ooh, I need a dirty woman...”; de ce? nu mă întreba; n-am ştiut şi n-am să ştiu niciodată răspunsul la asta; mereu însă am simţit nevoia ei undeva lîngă mine, aşa cum vine la mine căţeluşa teckel a alor mei şi se gudură şi se cuibăreşte undeva în braţele mele de cîte ori are ocazia, aşa simt eu undeva, organic, nevoia asta; poate e boală, poate e fericire; poate nu sînt singurul; şi de fapt, sigur nu sînt singurul; merg deseori pe stradă şi mă găsesc privind pe furiş – mereu mi-a fost frică de privirile directe în cazuri de-astea – cîte un tip de vreo trei ori mai lat în spate ca mine, la volanul vreunei maşini de-alea de care eu nu am văzut decît prin filme ori pe străzile Bucureştiului, în alea două zile cît am rezistat acolo, mă găsesc privindu-l cum ochii îi fug undeva pe partea cealaltă a străzii, undeva înspre vreo femeie nici măcar frumoasă, dar cu fusta scurtă şi picioarele lungi, foarte lungi, sînii blocîndu-i pe undeva mersul şi privirea, îl văd sorbind-o, imaginîndu-şi-o în patul lui, între picioarele lui poate mai păroase chiar decît ale mele, îl văd şi nu-mi pot stăpîni un zîmbet surd, trist şi poate ironic; şi ştiu că există şi ştiu că nu sînt singurul”

No comments: