îi plăcea să mănînce ceară; nu ştia de ce şi de unde plăcerea asta a lui, pe care multă lume o considera nimic altceva decît o nebunie, o toană de-a lui, idioată ca şi toate pe care le făcea, însă fierbinţeala cerii proaspăt topite, proaspăt scurse din lumînare – îi dădea o senzaţie ciudată, pe care nimeni şi nimic altceva nu i le putea oferi; se găsea uneori pe sine închis în cameră, cu cîte-o muzică ciudată venind dinspre ceea ce odată puteai numi casetofon, privind fix flacăra lumînării găsite prin cine ştie ce colţ al apartamentului, şi aşteptînd, nerăbdător, momentul în care în jurul aţei ăleia arzînde se aduna îndeajuns de multă ceară ca să se poată juca cu ea; după care o lăsa să îi curgă fierbinte pe degete, ca mai apoi limba să o lingă satisfăcută, ca şi cînd ar fi fost cine ştie ce delicatesă de ultimă oră, uneori o lăsa chiar să-i picure pe antebraţ, să simtă durerea aia caldă, prea caldă arzîndu-i pielea, sau, în zilele în care chiar nu găsea altceva mai bun de făcut, îi plăcea să se joace pur şi simplu cu lumînarea, cu flacăra, cu ceara fierbinte sau cu cea încă netopită, o găurea cu scula aia din trusa de manichiură despre care nu ştiuse niciodată la ce foloseşte, o găurea şi aştepta cu sufletul la gură, privind flacăra, clipa în care ceara avea să se scurgă prin găurica aia făcută de el, şi mai apoi o lăsa să se întindă pe coala albă de hîrtie pe care mereu o aşeza sub lumînare, pînă cînd formele ce rezultau din scurgerea asta i se păreau îndeajuns de ciudate şi în acelaşi timp reuşite, şi stătea acolo ore în şir, pînă cînd fie se termina lumînarea, fie avea altceva de făcut, şi nu se sătura niciodată, mereu vroia mai mult, mereu vroia din nou; uneori, imediat după ce lumînarea se stingea, aduna cu grijă ceara de pe coala de hîrtie, o aduna cît încă era caldă, şi o modela pînă cînd se răcea cu totul în mîinile lui şi palmele îi ardeau şi se înroşeau ca atunci cînd făcea duşuri fierbinţi - fierbinţi, şi singura problemă era că el nu ştia ce să “construiască” din ceara aia, habar n-avea să “sculpteze” în ea şi singurele chestii care îi ieşeau de fiecare dată din palme erau nişte ciudate sfere, de diferite dimensiuni, pe care le aduna, frumos aranjate, pe etajera de lemn de deasupra patului, cea pe care o primise în dar de la tatăl lui odată cu intrarea la facultate, le aranja pe toate acolo şi le privea în fiecare zi, le mîngîia şi le admira ca pe nişte trofee de preţ, zi ce zi, pînă ce la un moment dat fie se sătura de ele, fie le topea din nou, fie le mînca;