“unde merg? habar n-am; şi sincer, nici nu mă mai interesează prea mult; am ajuns, în sfîrşit, la ceea ce căutam; sau poate şi de data asta mi se pare, dar credeţi-mă că acum chiar nu mai contează, nu mai contează nimic decît clipa de acum, de aici, din imediata-mi apropiere; unde merg? îmi urmăresc mîinile, merg în urma lor, trăiesc, mor, trăiesc iar şi mor din nou, cui îi mai pasă şi de ce pînă la urmă i-ar mai păsa? merg, merg, merg doar înainte, prin mine, cu mine, alături de mine, printre tot ceea ce vreodată am avut mai scump, alături de copilul meu drag, fără EA, fără măcar un strop din ceea ce EA a fost vreodată, merg înainte şi chiar mă simt bine; extraordinar; în schimb nu ştiu voi ce mai faceţi; voi toţi ăia care odată păreaţi a fi lîngă mine; ăia pe care odată îi iubeam, odată îi respectam şi aş fi mers pînă la capătul lumii pentru voi, unde sînteţi şi ce dracu' mai faceţi? sincer? I DON'T GIVE A FUCK! pe bune…” scria pe o bucăţică amărîtă de hîrtie de pe noul lui birou; scrisese asta cu gîndul că poate într-o bună zi are să se apuce de scris şi el un soi de memorii, un roman poate, poate o nuvelă sau doar o pseudo-schiţă; spera chiar că poate într-o bună zi are să-i şi publice cineva rîndurile pe care acuma stîngaci încerca să le aştearnă; adevărul e că nu mai scrisese de multă vreme şi, pe undeva, i se făcuse şi lui dor...; amintirile se schimbaseră parcă şi ele cu totul, parcă nimic nu mai era aşa cum ştia el că odată fusese, nimic nu se mai lega, sau poate dimpotrivă, toate se legau acum prea bine, poate că în sfîrşit avea să înţeleagă şi el ce se întîmplase cu şi în viaţa lui atîta amar de ani, atîta amar de vreme pierdută, îi părea acum, în zadar; dar cine să mai ştie? şi oare chiar: mai conta asta acum? de ce să se mai gîndească aşa, de ce să îl doară fiecare imagine care trecea sumar prin faţa ochilor lui, de ce să nu se gîndească la anii ăia cu drag, cu dor chiar, însă un dor bun, un dor drag, un dor cum ţi-e dor de mama cînd e plecată în delegaţie, un dor cum ţi-e dor de colegii plecaţi la mare, ar fi vrut, chiar ar fi vrut să nu-l mai doară nimic; şi totuşi, uneori, gîndul îi fugea la EA şi nu putea să nu simtă golul ăla stupid din stomac, nu putea să nu spere că măcar o dată, odată are s-o mai vadă şi are să-i poată spune cît de mult o iubise de fapt şi cît de rău după aceea îi păruse de finalul ăla cretin; şi mai trist e că mereu îşi amintea; în fiecare clipă petrecută singur în apartamentul ăsta nou în care stătea, apartamentul lor, al lui şi al copilului lui drag, al lor, doar al lor, aici, stînd noaptea singur îşi amintea uneori de EA, aşa cum o cunoscuse, aşa micuţă şi dragă, aşa cum nimeni altcineva nu fusese vreodată, îşi amintea de EA şi nu mai ştia ce să facă, unde şi la ce altceva să se gîndească, împotriva cui şi pentru cine, de ce şi unde; şi de fiecare dată cînd îl apuca dorul de EA nu ştia să facă altceva decît să se aşeze în faţa idiotului ăluia de calculator şi să se apuce de scris, de fiecare dată avînd cîte o sticlă de ceva alcool – orice, doar alcool să fie – lîngă el, sticlă pe care de obicei o bea toată, scriind, şi nu făcea altceva decît să scrie, inconştient, în neştire, pînă cînd ochii îi cădeau în gură de somn, pînă cînd i se împăienjeneau şi lui nu îi păsa, nu îi păsa de nimic alta decît ceea ce avea de scris, nimic alta decît lumea lui interioară şi el, nimic alta decît gîndurile şi visele lui; acum, chiar acum cînd eu scriu rîndurile astea, el stătea singur, acolo în apartamentul lor, fără copilul drag, ascultînd Yes şi Jesus Christ Superstar în căşti, stătea şi nici el nu ştia ce face, decît că se apucase de băut o sticlă de bitter de-ăla bun de Sibiu, de-ăla care acum e 34.000 sticla – şi o cumpărase cu bani luaţi din colecţia de numismatică, de la „dubluri”— stătea şi, paradoxal, nu se gîndea la EA, se gîndea de ce oare copilul drag nu e lîngă el acum, acum cînd ar avea mai mare nevoie de el, acum cînd nu e nimeni alături, acum cînd nu mai e nimic de făcut , acum cînd nu ar vrea altceva decît să fugă undeva departe de lumea asta în care fără să vrea era obligat să trăiască, acum cînd nimic nu părea să fie aşa cum ar fi vrut;

îi era frig la picioare; asta era poate singura problemă în noul apartament: indiferent cît de cald ar fi fost afară, lui îi era frig; lui şi poate nu numai lui, poate tuturor acelora care aveau de stat mai mult în apartamentul ăla; ar fi vrut – de ceva vreme ar fi vrut asta – ar fi vrut să compună o piesă nouă; de mult nici măcar nu mai cînta la chitara aia cumpărată cu pile de la Reghin, direct din fabrică; şi acum, ascultînd minunatul ăla de Yes, îi venea să cînte, îi venea să plece în concerte, îi venea să sară în braţele mulţimii de acolo de pe scenă, îi venea să plece cu ceilalţi patru din imaginara lui trupă undeva unde să-i acopere toată lumea de succes şi de urale zbierate de fete toate mai tinere decît sora lui, ar fi vrut; îşi aprinse o ţigară; More; nu mai fuma Carpaţi de cînd cunoscuse copilul drag; poate coincidenţă, poate dorinţă; nici el nu mai ştia; îşi întoarse privirea spre cameră şi gîndul îi fugi undeva, nu mai ştia unde; era undeva unde era EA, atîta doar că EA nu mai era EA, era un fel de toate (I)ELELE adunate la un loc, făcute un fel de EA mare de tot care îl copleşea cu amintiri şi imagini, cu dureri şi doruri, cu toate celea şi toţi cîţi au fost;

se făcea – ura expresia asta, era un fel de „ziceam că” – se făcea deci că era undeva unde acea din-toate-făcuta-ea îl lua în braţe; niciodată atingerea unor braţe de femeie nu îi păru atît de reală, atît de aproape de el, atît de caldă şi de mai ca niciodată alta a lui, niciodată nu se simţise atît de bine, atît de fericit, atît de împlinit şi de mai aproape de tot ceea ce vreodată îşi dorise, niciodată, şi nu mai ştia de ce i se întîmplau tocmai lui toate astea, de ce nu fusese altcineva ales în locul lui să fie iubit de toate femeile, de ce întotdeauna el era ăla căruia i se întîmplau lucrurile bune – şi numai pentru ca imediat după aceea să dispară toate, în totalitate, ca şi cînd niciodată nu ar fi fost acolo – nu ştia şi simţea că ar plînge; lacrimile însă n-au fost niciodată punctului lui cel mai tare; nu era niciodată în stare să plîngă atunci cînd ar fi trebuit; întotdeauna îşi dorise să poată plînge atunci cînd, cu-lacrimi-în-ochi-mama-lui încerca să-i explice cum că asta nu era bine, cum că aşa sau invers, cum că nici pomeneală pămîntul să fie rotund şi soarele să se învîrtă în jurul lui, atunci ar fi vrut să poată plînge, însă nu reuşea niciodată; durerea îl cuprindea de fiecare dată doar pe undeva prin interior şi se încăpăţîna să rămînă acolo, o veşnicie, două, trei, nu mai vroia nicicum să iasă şi îl chinuia, al dracului de tare îl chinuia de fiecare dată; reuşea însă un lucru: dacă privea fix un punct mic de pe tavan, dacă fixa pînă la tîmpire un acelaşi mic punct de pe un tavan de cameră în care de undeva se revărsa tristeţe, dacă se uita aşa la el vreo jumătate de oră – poate (şi repet, poate) reuşea să plîngă cîteva amărîte de lacrimi uscate şi fără pic de personalitate, fără pic de ceva uman în ele, un fel de lacrimi de stîncă de-aia fără nici un strop de ceva verde pe ea, stîncă din aia aiurită din vîrf de munte, singură şi de nimeni iubită;

pentru o secundă gîndul îi fugi de la acel „se făcea”, pentru o clipă se întoarse în realitatea imediată, în sufrageria lui, unde îşi „construi” un pahar de coniac grecesc (cel puţina aşa scria pe sticlă) cu Cola, în sufrageria lui unde de ieri exista adevărată muzică (adusese de la ai lui pick-up-ul stricat şi acum îl folosea pe post de staţie), în sufrageria în care din boxele Tesla acum urla Radiohead-ul nou, făcut de un prieten de gratis, se întoarse acolo, zîmbi cam o jumătate de secundă şi apoi se cufundă iar;

dacă din-toate-celelalte-făcuta-EA s-ar fi aflat acum aici, poate primul gînd ar fi fost acela de a o scoate afară; data trecută cînd venise era singur, tare singur – nu ştiu de ce am impresia că mă repet la nesfîrşit cu singurătatea asta a lui, poate doar că mă obsedează – şi poate de aia i se păruse atît de nemaipomenită, atît de nemaiaşteptată, atît de nemaivăzută şi neauzită, atît de tare dorită şi atît de tare visată, poate de-aia simţise că atingerea EI nu fusese niciodată atît de reală, poate de aia se pierduse în gînduri şi imagini, dorinţe şi vise, poate de-aia; acum însă o privi doar cu ochii mici, japonez de mici, coreean poate, o privi şi îi zîmbi;

„mă gîndeam că poate ai nevoie de mine” îi zise din-toate-celelalte-făcuta-EA, „mă gîndeam că poate nostalgia încă te mai roade, că poate anii din urmă şi picioarele femeilor niciodată atinse încă îţi mai stăruie în minte, mă gîndeam că poate ţi-ar fi bine să mă vezi, că poate ai vrea să mă iei în braţe, să mă iubeşti poate”

el zîmbi: „chiar crezi?! de mult am învăţat să nu mă mai macine gîndurile, să nu mă mai las dus de val departe în mine, am învăţat că nicăieri nu e mai frumos ca acasă, acasă ăla pe care ţi-l faci cu mîna ta de la o vîrstă încolo, acasă ăla la care visezi o viaţă, la care cu toţii visăm o viaţă şi doar unii ajungem la el, am învăţat să mi-l fac mie acasă ăsta şi acuma mi-e bine, mi-e uşor, mi-e niciodată aproape nostalgie şi niciodată aproape dor; tu însă...tu nu eşti însă nimic altceva decît nostalgie şi dor; nebunie şi vis frumos; apatie şi tristeţe dorsală – ştiu că nu mă înţelegi, ştiu că-ţi pare că înşir cuvinte fără de noimă, da’ crede-mă că nici nu mai vreau să mă înţelegi – tu eşti tot ce-mi doream acu’ 6 ani, 4 poate, atît şi nimic altceva; dar mi-e bine totuşi c-ai venit; poate mai stăm şi noi la o poveste, ca doi prieteni dintr-ăia ce se întîlnesc la mare, după doi trei ani de absenţă, se întîlnesc şi se vor, da’ fiecare e cu prietenu’ şi îşi zîmbesc doar complice şi apoi îşi vorbesc; mi-e bine; chiar bine, crede-mă”