privea în urma lui trecerea timpului prin porii femeii pe care atîta vreme o ţinuse în braţe şi nu mai ştia cine e şi încotro se îndreaptă; simţea cum fiecare secundă din trupul său obosit se sparge încet-încet în zeci şi zeci de bucăţele mici şi ascuţite ce mai apoi intrau în pielea lor, a celor din juru-i, simţea cum trupul EI se umple de sînge în urma zgîrieturilor secundelor lui, simţea cum că i-ar exploda minţile şi visa la clipa în care piciorul EI avea să se plimbe peste jugulara lui înfierbîntată de atîta dor; nu mai ştia cînd se-ntîmplase asta ultima oară; să fi tot fost în noaptea aia cînd, cu respiraţia-i a vodcă mirosind, EA veni în camera lui şi se întinse pe patul lui, îi îmbrăcă pijamaua şi-i întoarse perna cu nasturii în sus, să fi tot fost pe atunci – şi asta cu tare multă vreme în urmă se întîmpla; însă simpla amintire a senzaţiei de atunci n-avea cum să egaleze senzaţia însăşi, fiorul rece pe şira spinării şi tremurul degetelor ascunse sub ochii închişi; i-ar fi plăcut să se ştie undeva departe, cu EA în braţe, aşa ca atunci demult, ar fi vrut să-şi simtă din nou trăirea şi pofta de viaţă a anilor din urmă, însă umbrele alea păreau să nu-i dea pace nicicum, umbrele vechilor femei şi izul parfumurilor lor, imaginea foştilor prieteni şi arătătorul pătat de nicotină al mîinii stîngi, cicatricile adînci de pe antebraţ şi imaginea părului tăiat făcut cadou femeii-copac, cuvîntul scris şi cel spus şi bine rămas în memorie, bucăţi din trupu-i dureros amintind a vreo femeie sau doar a vreo clipă undeva, toate astea nu-i dădeau pace, nu-l lăsau să-şi vadă mai departe de vise, speranţe şi gînd, ca şi cînd ar fi fost condamnat să trăiască mereu doar din amintiri şi păreri, ca şi cînd el n-avea prezent şi n-avea viitor, ca şi cînd el tot se rezuma la imposibilul regretat trecut în care trăise; imaginile i se suprapuneau, unele peste altele şi de-o-laolaltă cu alte clipe din viaţa-i, imagini peste imagini, imagini peste trăiri, trăiri peste sentimente, sentimente peste păreri, păreri peste dorinţe, dorinţe peste regrete, regrete peste imagini şi-apoi iar; un soi de ciclu infinit al existenţei sale, totul petrecut undeva în interior, un soi de pierdere a fiinţei în ea însăşi, pierderea lui înăuntrul lui, se pierdea cu fiecare secundă ce trecea în plus şi se găsea din ce în ce mai greu şi mai rar, se alerga pe sine prin el însuşi, cel de acum alerga prin cel ce a fost căutîndu-l pe cel ce va fi, o goană în trei, o goană nebună şi fără de sens, o cursă pierdută din start pentru fiecare din ei – oricum depindeau vital unul de ceilalţi doi – o cursă în care nu sînt învinşi şi nu sînt învingători, o cursă ce nu se mai termină niciodată, un raliu pe teren accidentat, şi maşina lui pierdea ulei şi cauciucurile ar fi trebuit de mult schimbate, n-avea şofer şi nici pasager pe scaunul din dreapta, era el şi interlocutor şi însoţitor de bord, şi stewardesă şi pilot, un soi de om-orchestră, cu singura diferenţă că el îşi era şi public, un fel de oarecare nimic imens, pierdut în deschiderea lui zero, un ceva ce n-a fost, nu e şi n-are să mai fie niciodată de aici înainte; i-ar fi plăcut măcar să ştie că undeva în preajmă-i există cineva care-nţelege, cineva căruia-i pasă, un om frumos cu unghii rotunde şi degete lungi, cu plete pe umeri şi ochii verzi, cu sufletul larg şi pielea mirosind a primăvară devreme, ar fi vrut să ştie că-ntr-o bună zi – oricît de îndepărtată ar fi fost – cineva l-ar fi luat de mînă şi i-ar fi zîmbit frumos şi cald, arătîndu-şi dinţii albi şi strîmb aliniaţi, poate un pic prea mari dar totuşi albi, şi că apoi ar fi plecat împreună înspre lumea care s-ar fi numit “lumea lui”, a omului aceluia drag; însă ştia că nu e nimeni, că e singur de tot şi de toate părăsit a nimeni semănînd şi-a pască şi vin mirosindu-şi singur respiraţia de dinainte de cafea, dimineaţa în pat; ca şi-acum;