îi zări ochii mari şi codiţele blonde legate strîns cu elastic -- abia tîrziu, cînd trecuse deja ceva vreme de cînd privise în sufletul ei şi se lăsă dus departe de toate cîte acolo le citi; mirosea tare de tot a vanilie, o vanilie ciudată, mai dulce ca cea pe care o ştia el, o vanilie mai degrabă a trupul ei mirosind decît a esenţa în sine a parfumului şi de cîte ori trecea pe lîngă el simţea că îi vine să zîmbească din senin, ca şi cînd ceva bun şi frumos tocmai i s-ar fi întîmplat, ca şi cînd n-ar fi fost vorba doar de un amărît de parfum întins pe trupul unei femei; nu ştia de unde şi de ce fericirea aia subită; de fapt nici nu vroia să ştie, senzaţia îi plăcea şi cu asta basta; de ce să mai pună atîtea întrebări, de ce atîtea răspunsuri şi explicaţii căutate, de ce nu putea să fie doar totul, pur şi simplu; ştia că nimic din toate cîte le gîndea nu erau la locul lor, ştia că nu e bine, ştia că frumos ar fi fost dacă ar fi stat în banca lui şi nu ar mai fi zis nimănui nimic şi nu ar mai fi complicat lucrurile în nici un fel, însă nu era în firea lui să nu facă toate astea; şi îl durea prea mult tristeţea din ochii ăia mari şi nesiguranţa cuvintelor ce veneau odată cu ei – ca să poată sta deoparte, să nu facă nimic, să nu încerce măcar un pic să aducă un zîmbet în privirea aia sau măcar să facă aşa încît să ştie că într-o zi are să audă ochii ăia spunîndu-i că au ajuns să fie fericiţi, că au ajuns să le fie bine, că nu mai e cum odată demult era, că nesiguranţa s-a pierdut undeva în trecut şi că speranţa a devenit din vis realitate; i-ar fi plăcut s-o poată lua într-o zi de mînă, pur şi simplu, fără să se întrebe nimeni de ce sau dacă e bine, i-ar fi plăcut să ia de mînă fetiţa-cea-mai-copil-pe-care-vreodată-o-întîlnise şi să o ducă undeva departe, unde să îi arate lumea lui, unde s-o poată face să înţeleagă că lumea nu e chiar atît de rea pe cît pare, că uneori e de-ajuns un cuvînt sau o floare de măr, că poate un joc face mai mult decît o viaţă întreagă, că poate din tristeţea anilor din urmă se poate naşte la un moment dat cel mai frumos viitor şi cea mai frumoasă fericire, ar fi vrut să-i poată spune că odată, demult, şi el era la fel, cum că şi lui îi lipsise speranţa şi cum că şi la el nesiguranţa era mod de viaţă de-o-laolaltă cu încăpăţînarea şi neacceptarea a nimic din ce mereu i-era impus, ar fi vrut să o poată face să înţeleagă şi să iubească oamenii, aşa cum sînt şi să-i arate cum în fiecare dintre noi există frumuseţe ce trebuie descoperită, toate le-ar fi vrut şi nimic din toate n-avea să se-ntîmple; şi asta era o certitudine; şi nu pentru că nu şi-ar fi dorit-o poate amîndoi, însă lumea, luată ca tot, e încă perfidă şi rea, ori nici unul din ei nu îşi putea permite luxul compromiterii sau al mai ştiu eu cui; şi poate chiar era mai bine aşa; singurul lucru de care îi era lui frică însă, era cu totul altul; mai degrabă s-ar fi temut de reacţiile ei, decît de cele ale lumii; îi era frică să nu fie cumva prost înţeles; căci nu era vorba aici nici de dragoste, nici măcar de simplu romantism, nu era vorba nici de flirt şi nici de cuceriri adăugate-n palmares, nu era nici atracţie paternă şi nici măcar sexuală, nu era nimic altceva decît o simplă dorinţă de a crea o comuniune între suflete; căci ce alta e mai frumos între oameni, ce e mai frumos în lumea asta, dacă nu sufletele?! nimic nu avem decît suflet, nimic nu sîntem decît suflet; şi el nu-şi dorise nimic toată inutila şi mizerabila lui viaţă decît să se apropie de sufletele oamenilor, să îi înveţe cum pot scoate de-acolo, din adîncurile lor, tot ce e mai curat şi mai frumos, cum să îi facă să înţeleagă că niciodată nimic nu e pierdut şi cum că întotdeauna ne rămîne speranţa pe care trebuie să învăţăm s-o facem realitate;

plecă tristă, cu ochii prelungi de plîns, plecă şi lui nu-i plăcu să o vadă plecînd, se tîrî înapoi în lumea ei, lume cu lacrimi, lume cu ore de nesomn, lume cu părul vîlvoi şi miros de transpiraţie, lume fără nume, fără punct de plecare şi fără măcar vreunul unde s-ar fi putut ajunge, plecă şi el avea să nu o mai vadă ceva vreme de-acuma, avea să se gîndească doar din cînd în cînd la ea, ca şi la ceva drag pe care îl pierzi şi abia aştepţi ziua în care dînd deoparte vreo carte uitată pe vreun raft plin de praf – îl găseşti, avea să se gîndească la ea şi avea, din cînd în cînd, să-i şi scrie; acuma îşi amintea doar cum în euforia tuturor, o zări sprijinită de stîlpul ăla, cu paharul din mînă ros între dinţi – ţi-am zis vreodată că îi plăceau la nebunie dinţii ei? că ştiu că am vrut să îţi zic, da’ nu mai ştiu dacă nu cumva am uitat – o zări acolo şi pentru o clipă şi-ar fi dorit să se apropie de ea şi să o ia în braţe, să o strîngă tare, tare de tot şi să îi mulţumească, şi ea să plîngă apoi ca un copil drag ce-i era, şi el să o liniştească şi să-i vorbească frumos şi apoi să o conducă acasă şi să-i spună să aibă grijă de ea, însă din nou erau prea mulţi cei din jurul lor, din nou cineva s-ar fi găsit să-i vorbească pe la spate, din nou cineva s-ar fi compromis, mai mult sau mai puţin, într-un fel sau altul, şi atunci preferă să se apropie doar şi s-o-ntrebe ce e cu ea, şi ce vină are paharul ăla că ea e supărată şi apoi să o roage din suflet să-şi revină şi să fie copil cuminte; şi-apoi ea plecă; nu-i mai scrisese nimic, de tare multă vreme şi gîndul că poate nu e bine ce face, gîndul că poate ar fi fost bine să îi scrie mai des, că poate aşa se elibera şi el şi ar fi eliberat-o şi pe ea de nişte non-certitudini nu-i dădea pace – aşa că se aşeză la masă şi începu să mai pună pe coala albă cîteva rînduri, aşa cum ştia el mai bine, aşa cum îi plăcea cel mai mult să o facă: singur în cameră, noaptea tîrziu, cu ţigara mereu aprinsă în mîna stîngă sau în colţul stîng al gurii şi cu gîndurile limpezi şi singure:

“nimic din ce vreodată vreunul din noi a gîndit nu are să se întîmple; trăim într-o lume în care nimic nu mai are sens, în care nimic din ce am vrea sau din ce ne-ar plăcea să facem nu mai putem face, o lume fără viitor, o lume fără idealuri, o lume fără aproape nimic bun în ea rămas de sămînţă; decît poate vreo cîţiva ca mine şi ca tine, vreo cîţiva ca noi; aş fi vrut deseori să pot să te iau de mînă şi să stau să rîd fericit cu tine alături; apoi mă întrebam cît de drept ar fi fost şi, mai ales, faţă de cine ar fi putut fi vreodată drept; aş fi vrut deunăzi să îţi pot spune o mulţime de lucruri, să te plimb prin lumea mea, să te învăţ toate străzile şi toate localurile din fiinţa mea ce ar merita vreodată vizitate, însă apoi mi-era frică de ziua de mîine; aş fi vrut mai apoi să am curajul de-a te privi în ochi şi de a face din tine visul meu preferat; cine să mă mai asculte, cine să mai îmi dea importanţă şi, mai mult, cine să mai îmi dea speranţa? viaţa mea s-a pierdut demult, copilule; viaţa mea, atîta cîtă a fost pînă la un moment dat viaţă trăită efectiv – s-a terminat odată cu trecerea, cu integrarea într-o nouă lume, într-un nou sistem, într-o nouă matrice, o nouă mizerie existenţială, mai mare, însă recunosc, mai plăcută simţurilor decît cea în care trăisem înainte; viaţa uşoară, viaţa de pe străzi, din baruri şi crîşme infecte, viaţa alături de oameni nebuni şi frumoşi, traiul de pe-o zi pe alta, femeile multe din preajmă-mi şi dragostea aruncată de ici colo – s-au dus toate şi uneori, poate, mi-e dor de chitara mea gemînd melancolic sau zbierînd idiot pe vreo stradă în spatele unei cutii goale aşteptînd să se umple de bani, mi-e dor de nopţile nedormite şi de dragostea făcută cu ochii peticiţi de somn şi cu gurile mirosind a noapte tîrziu, mi-e uneori dor şi de oamenii cu care împărţeam toate astea, mi-e dor de florile în păr şi de evazaţii strîmţi măturînd caldarîmul, mi-e dor de statui ecvestre şi copii ai străzii cerşind un loc lîngă noi, de umblatul desculţ, cu pletele-n vînt, pe străzi înguste, pavate cubic, de toate mi-e uneori dor şi nici una nu mai e aici lîngă mine acum, dar mai ales mi-e oarecumva dor de vremea cînd, nebun fiind, nu-mi păsa de nimeni şi de nimic, cu atît mai puţin de ziua de mîine şi de persoana cu care aveam s-o împart, găsind-o dimineaţa lîngă mine în pat; şi mai mi-e dor de cîte un Led Zeppelin sau un Doors ascultat la lumînare, în fum de marijuana şi cu vodca alături, sau de cîte un Floyd în surdină în timp ce privesc în tavan aşteptînd cuvinte ce nu se mai lasă găsite, de cîte un blues de calitate în cîte vreo crîşmă, la o bere, ori de o Joplin dată la maxim; nu mai sînt, iar cînd au să mai fie nu vor mai fi nici pe departe la fel; şi mi-e dor; şi nu ştiu de ce îţi spun ţie toate astea, nu ştiu de ce vreo clipă mi-a trecut prin minte că ai avea vreun interes în a mă asculta, da’ poate că e doar impresia că la ora asta eşti singurul om căruia i-aş mai putea spune toate astea şi care încă m-ar mai asculta şi într-o anumită măsură m-ar înţelege; dacă am greşit – să-mi ierţi; n-am de gînd să te mai plictisesc cu de-alde astea; de fapt, nu cred că o să te mai plictisesc cu nimic; o să închei doar, spunîndu-ţi că mi-a fost într-adevăr dor şi de tine de cînd nu te-am mai văzut; da’ nici măcar asta nu ştiu dacă are vreo importanţă acum; în fine…”

cam asta îi scrise, după lunga vreme în care nu se mai întîlniră şi în care ea nu dăduse nici cel mai mic semn de viaţă – şi acum aştepta să vadă cam care ar fi fost reacţia ei; adevărul e că habar n-avea ce să creadă; nici măcar o clipă de cînd se ştiau el n-a ştiut cu adevărat ce să creadă despre ea, sau cam la ce s-ar fi putut aştepta de la ea în clipa imediat următoare; şi poate chiar asta îi plăcea cel mai mult la ea; era doza aia de imprevizibil pe care el o iubea atît de mult; atîta doar că ea o avea într-o doză pe care el nu o mai întîlnise la nimeni pînă atunci, o doză pe care nici nu îşi imaginase că o va întîlni vreodată cu adevărat; şi asta era bine; şi asta era frumos; şi asta îl bucura; şi atît;