se ridică de pe podeaua udă de transpiraţia acră ce-i curgea şiroaie de pe umerii laţi şi păroşi, de pe piept, din părul zburlit, dintre degetele de la picioare, transpiraţie de animal prost, din cele ce stau toată ziua tîmpe pe marginea vreunei ape şi nu fac nimic altceva decît privesc bovin înainte, fără vreun ţel anume, se ridică deci de-acolo şi încercă cumva timid să se apropie de femeia ce încă zăcea între cearşafurile întinse proaspete cu o seară înainte; picioarele nu-l mai ascultau, mîinile îi atîrnau grele pe lîngă corp, inerte, capul nu se lăsa nicicum ridicat dintre umeri, nimic nu părea să meargă pe făgaşul firesc şi cu toate astea reuşi pînă la urmă să se aghaţe de ultimele cuvinte rostite în urma-i:

“cîtă durere în mersul pe jos al femeii de lîngă tine; femeia din spatele tău, femeia ale cărei picioare lungi şi în ciorapi negri învelite le priveşti avid de pe banca-ţi de lemn, în timp ce-ţi bei berea, cîtă durere în paşii ei mărunţi, puţin apăsaţi şi puţin strîmbi, cîtă părere de rău rămasă în urma ei şi cîtă întrebare ascunsă sub ochelarii de soare! asculţi muzica idioată ce-ţi loveşte ritmic urechile din toate părţile – şi gîndul îţi fuge în continuare la picioarele alea, la suferinţa lor, la carnea înfierbîntată de atîta frecare a obrajilor ei, şi nu mai ştii nici măcar încotro îţi fuge, speriată, dragostea, nu mai ştii nici cînd te-ai născut, nici cînd şi cui ai oferit ultima floare, nici cînd şi unde te-ai îndrăgostit prima oară, nici măcar al cui e inelul ăla rupt pe care-l păstrezi în cutiuţa a săpun mirositoare; te-ntrebi ce aştepţi, mîna cui ţi-ar plăcea s-o simţi pe umăr în timp ce scrii, te-ntrebi de ce şi de unde atîta singurătate şi mai apoi ai vrea să ştii de ce toată lumea aşteaptă ca rîndurile pe care le scrii să fie perfecte, să nu te repeţi, să eviţi clişeele şi alte alea; de ce nu poţi să scrii pur şi simplu ceea ce simţi, aşa cum ai spune-o dacă ai avea cui; te-ntrebi şi nu poţi şi nu ştii şi nu vrei să-ţi răspunzi, şi te-ncrunţi de soarele ce-şi orbeşte ochii şi priveşti aiurea în juru-ţi, căutînd nici tu nu ştii ce, şi-apoi gîndul îţi fuge iar la picioare de femei, altele şi altele, aşa cum le vezi trecînd pe lîngă tine, şi toate sînt frumoase, toate sînt lungi şi miros a tarhon sau scorţişoară sau măr, şi totuşi nici unele nu sînt ale ei, ale femeii pe care tu o iubeşti, ale femeii pe care abia ai uitat-o dormind în patul tău şi pe care ştii că n-ai s-o mai găseşti acolo cînd ai să te întorci şi care niciodată n-are să mai vină înapoi, şi-ţi vine să urli şi să te iei de toată lumea pe stradă şi să zbieri: ‘bă! sînt singur! sînt al naibii de singur!’ şi nimeni să nu îţi dea nici o atenţie, tu ştii toate astea şi n-ai ce face decît să priveşti în continuare picioare străine şi să te alini cu gîndul că poate ai să le vezi măcar o clipă pe-ale ei, şi taci”;

asta gîndise el în după-amiaza zilei de dinaintea prăbuşirii întregului lui univers, în imediata ultima clipă a trăirii lor împreună, ca şi cînd ar fi ştiut că paradisul are un sfîrşit, ca şi cînd ar fi ştiut că totul nu e altceva decît o sublimă sinistră glumă, un gînd urît al unor oameni frumoşi şi rău dezamăgiţi cine ştie cînd şi de ce, ca şi cînd subconştientul lui zdruncinat ar fi visat la asta, atîta gîndi după care visul puse stăpînire pe el şi nu mai ştiu nimic pînă în clipa în care auzi vocea EI, a doua zi seara, în pat;