CUVÎNT ÎNAINTE – CĂTRE CITITOR
nu căuta să afli cine sînt şi de unde sau de cînd existenţa ta îmi este pe undeva povară şi pe undeva drag lucru aproape; nu vei afla prea curînd nimic despre mine; nu mă cunoşti şi poate n-ai să mă cunoşti vreodată; mă pierd undeva între cuvîntul nespus şi ideea prea mult şi prea des trecută prin minte, între atingerea rămasă mînă întinsă şi privirea ascunsă în spatele unor degete lungi, nu sînt nicăieri şi niciodată, nu exist decît atunci cînd mîna scriitorului mă pune pe hîrtie şi nu mi se dă niciodată drumul în lume decît îndeaproape supravegheat, cu botniţă la gură, pînză pe ochi şi mîinile legate; nu mă cunosc nici eu, nu m-am întîlnit niciodată şi nici nu cred că aş vrea şi nu aş dori nimănui aproape mie să-si deschidă ochii şi să-mi înfrunte privirea; ar fi sfîrşitul jocului şi nici măcar nu se vor fi stabilit încă regulile; iar jocul meu e un joc simplu ce merită jucat pînă la epuizarea totală, pînă cînd ultimul strop de viaţă din tine se va fi scurs şi încă mai simţi că mai vrei, jocul meu nu are început, nici sfîrşit, jocul meu începe aici şi se termină acolo, începe acum şi se termină atunci, jocul meu are regulile pe care oponenţii le impun, jocul meu e cel mai frumos joc vreodată jucat, jocul meu nu există şi nu va putea fi vreodată perceput; iar tu ai să-l înţelegi; tu mai mult decît toţi ai să-l înţelegi; tu căci tu eşti copil, tu căci tu ştii să iubeşti cum demult nu se mai iubeşte prin preajmă-mi, tu căci tu ai ochii mari şi verzi-albăstrui, tu căci tu ai păr lung şi unghiile tăiate rotund – e păcat că uneori le păstrezi totuşi murdare – tu căci tu eşti acolo, tu căci tu nu mă ştii deloc, tu căci tu vreau eu să fii şi să înţelegi şi să te joci cu mine jocul meu drag; uneori gîndul îmi fuge la tine cînd nici nu-l aştept, uneori mă trezesc cu mintea departe dusă la tine, visînd cu ochii închişi la “ce-ar fi dac-ar fi”, uneori nu mai ştiu ce să cred şi mi-e frică; mi-e extraordinar de frică de mine, de tot ceea ce aş putea face dacă mi-aş duce gîndurile pînă la capăt, dacă le-aş face realitate, dacă aş renunţa să mai trăiesc în vise preferate şi jocuri dragi, dacă mi-aş roade botniţa şi mi-aş smulge pînza de pe ochi, dacă m-aş revolta şi mi-aş da eu mie voie să trăiesc; însă trăiesc într-o lume pe care nu o înţelege nimeni – mai ciudat e că nici eu nu o mai înţeleg de la o vreme – o lume în care nu există, în care nu poate exista altcineva decît propria mea persoană, o lume a cuvintelor, a cuvintelor scrise şi în nici un caz a celor spuse, o lume a liniştii, o lume al cărei unic zgomot e cel al respiraţiei mele amestecîndu-se cu ţăcănitul tastelor calculatorului, o lume în care nu mai încape nimic altceva, o lume goală şi singură; sînt o fiinţă singură, o creatură pustie şi nesigură ce nu se hrăneşte cu nimic alta decît cu priviri şi idei, o creatură ce are nevoie din cînd în cînd de înţelegerea cuiva şi de dorinţa cît de mică a acelui cineva de a-i fi aproape şi de a se alătura jocului ei, o creatură pe care nu o vezi, nu o auzi, nu faci nimic altceva decît să o percepi, să o simţi ca şi cînd ar fi undeva în imediata-ţi apropiere, o creatură a cărei respiraţie o simţi din cînd în cînd rece în ceafă, o creatură care ştie să iubească frumos şi să se dăruie cu totul, dar căreia îi e însă îngrozitor de teamă de ce s-ar putea întîmpla în clipa în care ar face-o, în clipa în care şi-ar da frîu liber şi ar îmbrăca haină de om; am o imaginaţie bolnavă şi uneori mi-e şi mie groază de ce ar putea născoci; frumuseţea jocului ăstuia constă tocmai în faptul că tu nu mă cunoşti şi n-ai să ştii vreodată cine sînt – nenumărate sînt motivele care nu permit lucrul ăsta… – şi astfel nesiguranţa, incertitudinea şi nu în ultimul rînd speranţa şi dorinţa ar putea deveni punctele lui forte; şi avînd în vedere că despre mine nu voi şi nu vom vorbi acum – am să încerc să-ţi zic una alta despre tine, despre cum te văd eu şi altele ca astea fiind; în genere, oamenii vorbesc cît se poate de frumos la adresa ta, însă mereu se iscă prin cercurile în care se vorbeşte despre tine problema oamenilor din preajmă-ţi, a celor cu care îţi împarţi viaţa de zi cu zi şi în genere nu se vorbeşte prea frumos şi de bine la adresa lor; eu însă n-am să mă leg nici pe departe de relaţiile tale la modul direct şi concret, eu n-am să fac alta decît că am să-ţi spun că meriţi mai mult, mult mai mult decît îţi oferi tu ţie la ora asta; te complaci în a-ţi împărţi viaţa cu oameni mărunţi, înguşti poate, iar ceea ce poţi şi meriţi tu nu e deloc asta; şi marea problemă e de fapt alta: nu ceri de la tine atît cît ai putea să îţi oferi; te consumi inutil, evident în direcţia în care nu se merită; te-arunci pe tine în stînga şi-n dreapta, prin ocheade şi zîmbete pline de subînţelesuri, te ascunzi în spatele unei aparente indiferenţe şi al unei false imagini, niciodată nu spui ce gîndeşti de fapt şi fiecare gest al tău sugerează doar – şi asta atunci cînd are cine să te înţeleagă – ceea ce ai vrea de fapt, ce ţi-ai dori tu acolo în sufleţelul tău; n-ai încredere în tine şi asta e păcat; cauţi mereu sprijinul în cei din jur, fie că îţi sînt aproape sau nu, fie că ai nevoie de ajutorul lor sau nu, te ascunzi în ei şi prin ei, dispari acaparat cu totul de imaginea şi gîndurile lor şi doar uneori, într-o clipă în care uiţi de tine, o privire sau un gest te trădează şi te face iubit, dorit sau măcar înţeles;
în întuneric, în colţul cel mai îndepărtat al camerei, pe patul cu cearşaf ud, cu miros de sfîrc proaspăt muşcat, îşi întinse picioarele păroase peste întreg trupul EI, acoperind-o cu totul, ca şi cînd nici n-ar fi existat, ca şi cînd ar fi fost singur, ca şi cînd numai el şi întunericul ar fi împărţit camera aia, ca şi cînd sfîrşitul lor s-ar fi aflat chiar acolo, între pat şi mijlocul încăperii;
“aprinde lumina!”, se auzi vocea EI de dedesubtul lui; “m-am săturat să-mi tot spui că mi se văd ochii mai bine pe întuneric; ar fi poate momentul să încerci să-i vezi şi pe lumină; şi aşa nu m-ai privit niciodată în ochi”;
“vrei să-ţi văd ochii în lumină?! du-te şi aprinde-ţi-o singură!” se răţoiră la EA picioarele alea păroase, retrăgîndu-se scîrbos de pe trupul EI; femeia se ridică şi se îndreptă spre întrerupător; îi văzu micimea în penumbra camerei şi gîndul îi fugi la mare…
stăteau întinşi unul lîngă celălalt, în cortul vechi, portocaliu, primit în dar de la nişte prieteni, cortul ăla cu miros stătut de nisip şi transpiraţie, cu pete de dragoste împrăştiate peste tot, stăteau întinşi, abia vorbindu-şi şi ascultau valurile ce se loveau scurt de ţărm, stropind ultimii copii uitaţi neglijent pe plajă de către părinţi iresponsabili;
“ştii…”, şi-o amintea pe femeia-copac spunîndu-i, “mi-e dor să faci dragoste cu mine aşa cum făceam cînd am ajuns aici; ţi-aminteşti? era prima oară cînd făceai dragoste cu mine…; mi-a rămas încă în minte gîndul de atunci; mi-au rămas gustul tău, încă mai simt mîinile tale atingîndu-mi sînii; unde sînt toate clipele alea…nu mai ştiu; am din ce în ce mai des senzaţia că ne îndepărtăm unul de altul, că nu mai e nimic din ce-a fost; ţi-aminteşti? mă rugai acu’ cîtva timp, înainte de a veni aici, mă rugai să fug cu tine; să te iau de mînă şi să fugim; şi apoi ţi-am zis; cînd are să vină clipa, ia-mă şi du-mă unde vrei tu şi fă cu mine ce vrei; şi m-ai adus aici; pentru ce, dor? pentru ce? să te privesc cum ochii îţi fug spre femei tinere, cu piele întinsă şi albă; să văd cum gîndul îţi fuge mereu la EA, la cum ai face să scapi de mine o clipă măcar, să o poţi lua în braţe?! pentru asta? eu vreau să plec, crede-mă…”;
“taci odată!” ţipă şi o plezni peste gură ieşind de sub pînza scorojită; “taci dracului odată! nu pleci nicăieri; cu mine ai venit, cu mine ai să pleci!”; se trînti la masa de lemn zgîriată de zeci de cuţite, cu tablă de şah desenată cu pixul pe ea, se trînti pe banca tare si ceru o vodcă; o bău dintr-una, după care se aruncă în mare şi căută din priviri geamandura…
îi zări linia spatelui, arcuită rotund, asemenea spetezei scaunului preferat al tatălui său, o zări şi zîmbi trist; mîna femeii se întinse spre întrerupător, într-o ridicare fină pe vîrfuri şi putu să îi citească tristeţea pe sînii mici de care simţea brusc că i se face dor; n-apucă însă să zică nimic şi lumina puternică a becului de-o sută fără abajur invadă spaţiul strîmt al odăii; se chirci într-un colţ al patului, gemînd şi acoperindu-şi ochii, încercînd să fugă de prea multa deschidere care tocmai i se oferi;
“nu…; stinge-o, te rog mult; stinge-o; ştii că mă supără…; de ce eşti rea? de ce eşti rău, puiule mic? hai, iartă-mă…; iartă-mă şi hai înapoi lîngă mine; te rog…”;
“nu dragule; de data asta ai s-o suporţi; ai s-o suporţi aşa cum ţi-am suportat eu toate toanele şi toate porcăriile două luni de zile; ai s-o suporţi şi-ai să mă priveşti în ochi, m-auzi? ai să mă priveşti!”; îl prinse de vîrful ciocului zburlit, şi-i smulse labele de pe ochi, încercînd să-i descopere;
“priveşte-mă, n-auzi?!”; animalul se zbătu însă ca un nebun în braţele EI, urlînd, pînă ce femeia se sătură de el şi căzu istovită alături, plîngînd; el sări pe peretele din faţă şi smulse întrerupătorul cu dinţii, trăgînd ca un apucat de firele ce ieşeau din zid, tremurînd în spasme, nepăsîndu-i de nimic, urlînd în continuare, cu ochii închişi, pînă ce lumina dispăru de tot, cufundînd din nou camera în întuneric; bestia căzu pe podea gemînd spasmodic, acoperit doar de plînsul femeii ghemuite în pat;
era în urmă cu cîţiva ani, cînd stătea singur la masa joasă de lemn, cu şipcile murdare smulse din cuie, stătea întins pe canapeaua de piele, proaspăt adusă de la second-hand, şi aştepta; nici el nu mai ştia ce: dacă era chelnerul sau femeia, berea sau sentimentul că EA n-are să i se arate niciodată, Carpaţiul sau dorul de femeia-copac, poemul scris sau speranţa de adra; nu ştia nimic din toate astea, care ar fi vrut să vină mai întîi, căreia îi ducea mai mult dorul; sătul de îndoieli, simţea puterea de servitor pe care o avea asupra lor, a tuturor, fără ca ei să aibă măcar o idee despre asta, îşi imagina trandafirii roşii pe care avea să îi planteze în spatele casei pentru EA, zîmbea trist, rămas fără bani, frica de ce urma să vină îi măcina fiinţa, îşi trăia doar viaţa mai departe, atîta cîtă mai era, printre oameni fără suflet, aştepta, festin de sînge între cei ce odată se numeau prieteni, îi era dor să-l ia cineva de mînă şi să îl facă musafir pe undeva, aştepta, revelaţii, vise, gînduri, speranţe, aştepta şi nu vroia să plece; privea în jurul lui, celelalte mese, sucurile şi berile întinse pe tăbliile la fel de jegoase ca a lui, privirile rele şi seci, nespunînd nimănui nimic, privea bărbaţi, privea femei, privea gesturi şi vorbe pe care nu le auzea, privea, tăcea, în continuare aşteptarea devenea din ce în ce mai supărătoare, mai apăsătoare şi mai dureroasă, în continuare nu ştia la ce visează, ci doar stătea;
în fine auzi vocea veche a chelnerului, întrebarea cu tentă de clişeu îşi făcu simţită prezenţa – “cu ce vă putem servi, vă rog?” – şi comandă: “un pahar cu apă, te rog mult; şi rece dacă se poate…”; privi în urma bărbatului cu spatele lat şi zîmbi la ideea că dintre toate, pe el îl aştepta cel mai puţin; strigă după el şi ceru o bere în locul paharului cu apă; bărbatul se strîmbă: “clientul nostru, stăpînul nostru…”; îşi aprinse anevoie Carpaţiul ultim rămas în pachetul mototolit, trase cu sete fumul în piept, luă o gură din berea rece – aşa cum tare mult îi plăcea lui – se lăsă pe spate pe canapeaua moale şi aşteptă în continuare; adra i se arătă destul de tîrziu: părul, la fel de scurt ca şi pînă atunci, parcă avea o tentă ceva mai roşcată faţă de cea pe care o ştia el, însă zîmbetul era acelaşi, larg şi fals, zîmbetul patronului nevoit să îşi bine-dispună angajaţii şi clienţii, zîmbet frumos al cărui neadevăr puţină lume îl sesiza şi el, dor, era unul dintre acei puţini care vedeau şi dacă adra nu dormise cu o noapte înainte şi dacă tocmai se certase cu colegii de apartament şi dacă orgasmul dimineţii nu fusese destul de satisfăcător; iar zîmbetul ăla îi era mult prea cunoscut ca să îl mai poată în vreun fel speria sau înşela, aşa că nu îi rămase nimic de făcut decît să aştepte ca ea să îl zărească şi să se îndrepte spre el, cu toate că ştia că răceala pe care adra avea să o afişeze faţă de el era aceeaşi pe care o afişa de fiecare dată cînd se întîlneau acolo în cafenea, aceeaşi răceală pe care o afişa faţă de toţi clienţii care îi erau mai apropiaţi - într-un fel sau altul - de cîte ori se întîlneau acolo;
adra fusese unul dintre cele mai ciudate capitole din viaţa lui; şi nu era vorba aici de diferenţa de vîrstă - pe care atîţia i-o aruncau în faţă - nici de poziţia socială a unuia faţă de celălalt, nici de niciuna din toate chestiile de care în genere lumea se fereşte - el nu o făcea, însă problema poate trebuie totuşi pusă - era vorba doar de ea, de felul ei de-a fi, de ce însemnaseră unul pentru altul, de cît de joc fusese toată povestea aia a lor, şi poate, mai ales de ce şi cît se vorbea pe seama lor în cam toate cercurile în care măcar unul din ei se învîrtea; de la hippioţii pletoşi şi murdari pînă la “elita artistică” a oraşului - pictori, fotografi şi alţii ca ei;
se întrebase adeseori cît şi mai ales dacă adra îl iubise sau nu cu adevărat; crezuse multă vreme în dragostea ei şi avea impresia că totul e atît de curat şi de sincer încît nimic nu ar fi putut vreodată schimba ceva între ei şi în toată povestea aia a lor; atîta doar că de la o vreme începuse să se îndoiască de toată dragostea asta şi impresia că totul nu era nimic altceva decît un amărît de oarecare joc nu-i mai dădea pace; simţea acut, simţea organic, simţea undeva în cele mai adînci străfunduri ale sale că se pierduse cu totul în ceva fals, într-o iluzie, într-un vis frumos, într-o tindere spre un inexistent ideal şi nu se mai simţea deloc în siguranţă în preajma ei ci, dimpotrivă, avea senzaţia că mereu ceva îl urmăreşte, mereu ceva îi stă în spinare, era un fel de “stalking” din filmele americane – şi asta nu-i plăcea deloc;
îşi amintea deseori clipe aiurea petrecute cu ea, cu cea care atît de frumos se numise singură adra, îşi amintea momente care atunci i se păreau atît de pline de ele însele, momente pe care acum le vedea cu alţi ochi, momente în care atunci se pierdea cu totul, în care se uita pe sine vorbind, ascultîndu-şi engleza de Columbia University spărgînd liniştea din bucătăria aia mică, îşi amintea cum o determinase atunci, odată, tare demult, să închidă calea aia de acces spre gazdă, uşa aia pe care cînd i-era lumea mai dragă se trezea să apară Tünde cu zîmbetul larg întins pe faţa acră şi lipsită de expresie, invocînd cine ştie ce aiurea motiv pentru care venise, doar ca să vadă de fapt dacă el era acolo şi dacă nu cumva şi-o trăgeau prin cine ştie ce colţ de cameră fără ştirea ei – îşi amintea toate astea şi nu putea să nu zîmbească amar la gîndul că fusese cîndva şi atît de naiv, că odată chiar credea că oamenii au ochii mari şi picioare lungi femeile în calea lui aşezate; „remember when you were young”, urmau să spună cei de la Floyd şi el prea bine îşi amintea acum, acum mai mult ca oricînd, îşi amintea totul cu lux de amănunte ca şi cînd abia acum s-ar fi terminat toate, ca şi cînd – că tot vorbeam de ea – adra ar fi fost undeva în camera de alături, pregătindu-i patul, mîngîind din cînd în cînd pe cap cîinele ăla imens şi albastru pe care şi acum îl iubea la fel ca atunci, ca şi cînd cana galbenă de cafea, pictată frumos şi autografiată, plină de cafeaua aia tare pe care adra atît de bine ştia să o facă – s-ar fi aflat în faţa lui pe masă, aşteptînd nimic alta decît mulţumesc-ul lui scăpat alene printre dinţii strîmbi;
nu reuşise niciodată să înţeleagă de ce atunci, în după-amiaza aia fadă şi fără pic de ceva frumos în ea, plimbîndu-se cu taxiul, adra n-a vrut să îl ţină de mînă; parcă ţinea minte că îi vorbise cîndva de o imagine a ei cu un taximetrist, un fel de reprezentant, de idol, de model al tuturor taximetriştilor, o imagine în care ea mergea la nesfîrşit, nebună, pe bancheta din spate a unui taxi, alerga asemeni celor de la formula 1 pe interminabile străzi, zîmbind din cînd fericită şi privind în oglinda retrovizoare unde zărea trişti şi rareori zîmbitori ochii şoferului; spunea că întotdeauna o fascinase povestea ce trebuia că se ascunde în spatele ochilor ălora; o speria doar gîndul că omul ăla, care acum o ducea pe ea cine ştie unde, cine ştie de ce, dusese mii, poate zeci de mii de alţi oameni, zeci de mii de alte existenţe, de alte vieţi, cine ştie unde, cine ştie de ce; o speria gîndul că omul ăla văzuse mii de oamenii ţinîndu-se de mîini, sărutîndu-se, povestindu-şi unul altuia vieţile, sau doar privind pe fereastra murdară, cu gîndul dus aiurea, la poate exact clientul lui de dimineaţa, sau poate la cel pe care avea să îl ducă la capătul lumii mîine seară; gîndul că atîtea poveşti, atîtea vieţi ajungeau pînă la urmă îngrămădite în mintea omului ăluia din spatele volanului, între alea patru ziduleţe de tablă şi sticlă, gîndul că poate mîine acelaşi şofer are să o vadă sărutînd alt om şi are să zîmbească ironic sau poate părintesc chiar, gîndul ăsta o speria teribil; şi el, dor, ţinea minte povestea asta şi cu toate astea nu putea înţelege de ce nu vroia să îl ţină de mînă, de ce i se pare ei că tocmai taximetristul ăla e cel care le ştie pe toate, de ce tocmai el era ăla care să zîmbească ascuns după oglindă şi volan; abia tîrziu, foarte-foarte tîrziu înţelese că de fapt toată povestea aia a ei cu vieţi de oameni încuiate în carcase metalice şi minţi înguste nu era decît un pretext, o carcasă ea însăşi, un fel de fugă de răspundere, sau, dimpotrivă, o realizare a unui anume scop, niciodată mărturisit, dar îndelung studiat, disecat şi pînă la urmă descoperit de el;
se ridică de pe podeaua udă de transpiraţia acră ce-i curgea şiroaie de pe umerii laţi şi păroşi, de pe piept, din părul zburlit, dintre degetele de la picioare, transpiraţie de animal prost, din cele ce stau toată ziua tîmpe pe marginea vreunei ape şi nu fac nimic altceva decît privesc bovin înainte, fără vreun ţel anume, se ridică deci de-acolo şi încercă cumva timid să se apropie de femeia ce încă zăcea între cearşafurile întinse proaspete cu o seară înainte; picioarele nu-l mai ascultau, mîinile îi atîrnau grele pe lîngă corp, inerte, capul nu se lăsa nicicum ridicat dintre umeri, nimic nu părea să meargă pe făgaşul firesc şi cu toate astea reuşi pînă la urmă să se aghaţe de ultimele cuvinte rostite în urma-i:
“cîtă durere în mersul pe jos al femeii de lîngă tine; femeia din spatele tău, femeia ale cărei picioare lungi şi în ciorapi negri învelite le priveşti avid de pe banca-ţi de lemn, în timp ce-ţi bei berea, cîtă durere în paşii ei mărunţi, puţin apăsaţi şi puţin strîmbi, cîtă părere de rău rămasă în urma ei şi cîtă întrebare ascunsă sub ochelarii de soare! asculţi muzica idioată ce-ţi loveşte ritmic urechile din toate părţile – şi gîndul îţi fuge în continuare la picioarele alea, la suferinţa lor, la carnea înfierbîntată de atîta frecare a obrajilor ei, şi nu mai ştii nici măcar încotro îţi fuge, speriată, dragostea, nu mai ştii nici cînd te-ai născut, nici cînd şi cui ai oferit ultima floare, nici cînd şi unde te-ai îndrăgostit prima oară, nici măcar al cui e inelul ăla rupt pe care-l păstrezi în cutiuţa a săpun mirositoare; te-ntrebi ce aştepţi, mîna cui ţi-ar plăcea s-o simţi pe umăr în timp ce scrii, te-ntrebi de ce şi de unde atîta singurătate şi mai apoi ai vrea să ştii de ce toată lumea aşteaptă ca rîndurile pe care le scrii să fie perfecte, să nu te repeţi, să eviţi clişeele şi alte alea; de ce nu poţi să scrii pur şi simplu ceea ce simţi, aşa cum ai spune-o dacă ai avea cui; te-ntrebi şi nu poţi şi nu ştii şi nu vrei să-ţi răspunzi, şi te-ncrunţi de soarele ce-şi orbeşte ochii şi priveşti aiurea în juru-ţi, căutînd nici tu nu ştii ce, şi-apoi gîndul îţi fuge iar la picioare de femei, altele şi altele, aşa cum le vezi trecînd pe lîngă tine, şi toate sînt frumoase, toate sînt lungi şi miros a tarhon sau scorţişoară sau măr, şi totuşi nici unele nu sînt ale ei, ale femeii pe care tu o iubeşti, ale femeii pe care abia ai uitat-o dormind în patul tău şi pe care ştii că n-ai s-o mai găseşti acolo cînd ai să te întorci şi care niciodată n-are să mai vină înapoi, şi-ţi vine să urli şi să te iei de toată lumea pe stradă şi să zbieri: ‘bă! sînt singur! sînt al naibii de singur!’ şi nimeni să nu îţi dea nici o atenţie, tu ştii toate astea şi n-ai ce face decît să priveşti în continuare picioare străine şi să te alini cu gîndul că poate ai să le vezi măcar o clipă pe-ale ei, şi taci”;
asta gîndise el în după-amiaza zilei de dinaintea prăbuşirii întregului lui univers, în imediata ultima clipă a trăirii lor împreună, ca şi cînd ar fi ştiut că paradisul are un sfîrşit, ca şi cînd ar fi ştiut că totul nu e altceva decît o sublimă sinistră glumă, un gînd urît al unor oameni frumoşi şi rău dezamăgiţi cine ştie cînd şi de ce, ca şi cînd subconştientul lui zdruncinat ar fi visat la asta, atîta gîndi după care visul puse stăpînire pe el şi nu mai ştiu nimic pînă în clipa în care auzi vocea EI, a doua zi seara, în pat;
stătea singur, în camera cu miros stătut se fum de ţigară impregnat în pereţii obositor de albi, în camera aia mică şi ascunsă de privirile indiscrete ale mulţimii, camera aia căutată atît de îndelung la mica publicitate, camera aia pe care o închiriase pentru ei, doar pentru ei doi – renunţase chiar la vechii prieteni şi colegi de apartament în favoarea EI, în favoarea vieţii în doi – camera aia în care EA nu călcase încă niciodată şi în care ştia că nu va ajunge să o vadă intrînd, camera aia în care acum, singur, se simţea claustrat, în care mereu îi era silă să se întoarcă după ce se plimba aiurea prin oraş cu gîndul la EA, camera aceea atît de mică şi de goală acum, chiar după toate redecorările lui, stătea deci în ea, singur şi claustrat, în faţa unui birou vechi şi de prost gust, strîmt şi incomod, stătea cu o foaie albă înainte-i, vroia să îi scrie, ceva îl oprea, altceva îl împingea de la spate, vocile se luptau în el dîndu-i fiori reci pe şira spinării, se uita prost la coala din faţă-i şi zîmbea tîmp pereţilor, o privea şi într-un tîrziu se apucă de scris; ştia că nu are nevoie de cine ştie ce introducere protocolară, ştia că oricum nu asta conta, nici măcar data nu mai avea vreo importanţă anume, oricum devenise cu totul atemporal, aşa că se găsi pe sine scriind în neştire, fără să se oprească o clipă, şi scrise totul dintr-o suflare, dintr-o abilă mişcare a mîinii strînse pe stiloul găsit în fostul apartament, scrise totul, scrise şi nu se opri decît la “eu”, răsuflînd uşurat, lăsîndu-şi capul pe spate şi pocnindu-şi oarecumva satisfăcut degetele:
“…tu nu ai să mai fii niciodată lîngă mine…; o ştiu prea bine; frumuseţea anilor din urmă şi ultimele două luni, cu tine, n-au să mai vină niciodată înapoi; mereu are să îmi fie dor de toate cîte cu tine le-am trăit, toate cîte noi le-am avut împreună, vise spulberate şi idealuri distruse, toate sînt acum lîngă mine, în mine, prin mine, în locul lor, al celor ce au fost; dacă măcar aş fi înţeles atunci, în după-amiaza aia, dacă lumina ce îmi străpungea ochii aş fi lăsat-o înăuntru, dacă te-aş fi privit atunci măcar o clipă – poate altfel ar fi fost acum, poate alţii am fi fost noi; n-au să mai fie niciodată dimineţile cu tine, dragostea nebună cu ochii peticiţi de somn, orgasmul mai mult cerut şi dorit decît oferit, gustul de somn şi de noapte al gurilor şi mirosul stătut al camerei în care tocmai ne-am trezit, nimic din toate astea n-a rămas; decît poate o surdă amintire; o amăreală în colţul limbii, în colţul tău preferat al limbii mele, decît poate o dorinţă şi un vis ce n-are să mai fie niciodată visat, decît poate imagini răzleţe, rupte din albumul plin de praf şi gunoi al tinereţii mele; eu nu sînt nimic; n-am fost, niciodată, nimic; viaţa mea? un mereu gol; pînza de păianjen în care vieţi adevărate de oameni frumoşi s-au prins, mai devreme sau mai tîrziu, pentru mai mult sau mai scurt timp, pînza aia atîrnîndă în colţul unei odăi în penumbră, aia pe care cu toţii o avem în casele noastre - chiar tu o cureţi mereu cu mătura învelită într-o cîrpă veche – asta sînt, asta e viaţa mea, asta voi rămîne mereu, în amintirile tale şi în amintirile tuturor, o ţesătură ciudată, niciodată înţeleasă pe de-a întregul dar care mereu lasă în urmă umbra aia de secret, de taină bine ascunsă pe care cu toţii vrem s-o găsim, s-o explorăm, s-o avem mai aproape de noi, în care cu toţii ne aruncăm cu capul înainte şi cu zîmbetul pe buze, fără să ştim unde, cînd şi dacă vom mai ieşi; n-am făcut niciodată nimic ieşit din comun, niciodată nimic de care să fiu mîndru – eu sau cineva din imediata-mi apropiere - niciodată nimic bun şi frumos aşa cum mama mea mereu şi-a dorit, niciodată nimic; dimpotrivă: de-a dreptul obsesiv, dintr-o încercare de a face bine, poate, am distrus întotdeauna oameni şi vieţi, vise şi speranţe, mi-am întors eu mie spatele ca şi cînd nici măcar nu m-aş fi întîlnit vreodată, mi l-am întors eu şi odată cu mine toată lumea din jur, m-am lăsat singur şi m-au lăsat singur, nu mai aveam pe nimeni şi nimic, astea toate aşa fiind pînă ai venit tu şi mi-ai dat umbra de speranţă şi fericirea de mult pierdută, apoi ai plecat şi tu – căci ştiu că ai să pleci, şi nici nu ai avea vreun motiv prea anume să stai – apoi ai plecat şi tu şi sînt din nou singur, din nou nimeni, din nou nimic, din nou gol, gol, gol; poate tu ai înţeles durerea mea, poate de asta ai şi stat cu mine atîta amar de vreme, poate de asta mi-ai suportat toate multele cîte fără rea-voinţă ţi le-am făcut, dar stau acum şi te întreb, stau acum şi mă întreb pe mine, oare unde e dreptatea în lumea asta, oare cu ce te-ai ales tu de pe urma mea dacă nu cu suferinţă, cu durere şi păreri de rău, dacă nu cu tot ce niciodată nu ţi-ai dorit, tu, femeia mea mică, femeia mea dragă, tu, omul mărunt, neştiutor şi copil, fetiţa ce avea nevoie de grijă şi de mîna de care să se poată sprijini la nevoie, pentru ce şi de ce toate cîte le-ai făcut pentru mine, pentru ce te-ai îngropat pe tine în mizeria mea, de bună voie, neîmpinsă de la spate; aş vrea să înţeleg şi ştiu că nu are nici o logică, ştiu că nu e nimic de înţeles, toate le ştiu şi totuşi stau şi mă întreb; şi uite, vezi? chiar acum, cu întrebările astea ilogice, fără nici un sens aparent – nu fac altceva decît să îmi fac mie rău, să mă afund şi mai tare în porcăria asta a mea de viaţă pe care nici eu nu o înţeleg, de care aş vrea să scap sau pe care aş vrea cu orice preţ să o schimb, mă adîncesc mereu, cu cît încerc să ies parcă tot mai mult mă afund şi nu mai ştiu ce să fac, încotro să o apuc, spre ce ţărmuri, spre ce lumi, înspre care tu şi dinspre care eu, nu ştiu, nu pot, nu mai ştiu, nu mai pot şi tu nu mai eşti şi n-ai să mai fii niciodată, o ştiu, şi mi-e dor şi mi-e drag şi mi-e silă de mine şi de ceea ce am devenit; tu poate ai să ajungi la un moment dat undeva, cu siguranţă că ai să ajungi, poate n-ai să fii pe deplin fericită, dar măcar parte din toate cîte le-ai vrut au să fie acolo, alături, în imediata-ţi apropiere, şi tare sper că are să îţi fie bine, însă eu…ştiu şi simt că n-am să ajung nicăieri, că niciodată scopul propus n-o să îl finalizez, ştiu că mereu am să trăiesc cu iluzia, cu gîndul, cu speranţa şi visul, am să mă complac tot restul existenţei mele ratate într-o trăire în trecutul a ceea ce niciodată n-a fost, a ceea ce doar imaginaţia mea bolnavă a născut, poate chiar fără voia ei, şi ştiu că acolo, undeva departe în timp ai să îţi rîzi de mine şi de ceea ce am ajuns, şi ai să îţi rîzi pînă şi de povestea asta a noastră atît de subit terminată acum, fără prea multe vorbe sau atingeri de mîini, ai să rîzi de toate şi are să îţi crească pofta de viaţă şi fericirea găsită, ai să arăţi altcuiva albul dinţilor şi zîmbetul ochilor trişti, pe care atît de mult le iubesc eu şi de care mi-e din ce în ce mai tare dor, dar ce mai contează în fond, oricum ai să pleci în lumea ta, în lumea părinţilor tăi, în fericirea obligată şi căsnicia perfectă gîndită de alţii, oricum ai să pleci şi eu oricum singur am să rămîn, doar eu cu visele mele, cu gîndurile aiurea duse la tine, cu mirosul sub-braţului tău parfumat rămas pe tricoul cu care dormeai la mine – tricou cu care şi acum, după atîta vreme, încă mai dorm în braţe – cu astea am să rămîn eu şi cu nimic alta, şi aripile mă dor, şi îmi apasă obositor spatele, şi nu mai ştiu să se întindă şi eu nu mai ştiu ce să fac cu ele şi uite că deja mă aberez şi nu mai am sens şi am să mă opresc pînă nu am să devin obositor, oricum ştiu că n-ai să citeşti decît pe sărite – ştiu că nu-ţi plac scrisorile, ale mele cu atît mai puţin – şi ai să îmi spui că oricum ştii dinainte ce-am scris, aşa că am să mă opresc, da, aici am să mă opresc, am să mă opresc şi am să tac; atît pentru acum, pentru tine, despre mine şi noi…
te iubesc la fel de frumos ca şi pînă acum,
atîta doar că tu nici acum nu o ştii,
acelaşi,
mereu acelaşi,
doar pentru tine,
eu”
îşi lăsă capul pe spate şi-şi pocni oarecumva satisfăcut degetele; “de scris, uite că am scris; mă întreb doar dacă şi cînd are să ajungă scrisorica asta la EA; de parcă nu aş şti că mereu are să îmi fie frică să merg să o caut, cînd ştiu că totul e gata de-acum, de parcă nu aş şti că are să îmi fie frică, şi dacă am să ajung la EA, să îi întind foile astea cu mînă tremurîndă, de parcă, de parcă, de parcă…”; gîndurile îi fugeau, ca de obicei, înspre departe, îşi imagina deja cum are să îi închidă uşa în nas, motivînd cu cine ştie ce examen sau cu cine ştie ce altă chestie ciudată neputinţa de a-i vorbi, o vedea mică şi ghemuită pe culoarul îngust şi întunecos, fumîndu-şi cu sete ultima ţigară şi privind în gol peretele sau femeia dinainte-i, o aşeza în diverse locuri şi-n diverse acţiuni şi îşi zîmbea sieşi în gînd, cu speranţa că poate EA îl aude sau poate îl vede de undeva, dintr-un colţ al camerei lor, dintr-un colţ de unde abia a şters pînza de paiajen şi unde stă ascunsă de atîta amar de vreme şi veghează asupra lui şi el ştie şi tace de frică să nu o sperie şi EA să fugă, şi EA speră ca el să se apropie, să o zărească şi EA să poată să-i sară de gît şi să-l sărute frumos şi adînc; “iar visezi aiurea, prostule!” îl trezi brusc drăcuşorul; “mai bine du-te şi te spală”, auzi mai apoi; zîmbi a neînţelegere, împături atent cele două coli scrise mărunt, le aşeză în sertarul mic al biroului – “poate uit de ele…!” – se ridică de pe scaun, se îmbrăcă în fugă şi plecă spre oraş;
tiparele unei noi vieţi îl speriau şi stătea acolo lîngă EA, privind-o ca pe o scăpare, ca pe o trecere dincolo, unde trebuia el de fapt să ajungă; nu înţelegea nimic din toate cîte i se spuneau - sau poate nu vroia să înţeleagă - nu auzea nimic şi parcă peste tot în jurul lui se vorbea o altă limbă, necunoscută lui, limba lor, a tuturor celorlalţi, limba EI, pe care el acum trebuia să o înveţe; antenele i se mişcau într-una în stînga şi în dreapta, încercînd să prindă din zbor măcar cîte un cuvînt, cîte un sunet care să îi sune cunoscut, însă în continuare pentru el nu se întîmpla altceva decît că se simţea stingher într-o lume care nu era a lui;
lumea în care el trăise atîţia amar de ani, lumea pe care şi-o crease cu mîna lui, cu gîndurile şi cu speranţele lui - urma acum să fie zdrobită, asemeni Zidului Berlinului, asemeni Bastiliei, asemeni atîtor alte lucruri minunate şi de folos la vremea lor, dar care, spre nenorocul lor au ajuns să trăiască timpuri ce nu le mai aparţineau; şi lui realmente îi era frică; nu ştia ce presupune lumea aia, iar frica de nou fusese întotdeauna undeva înlăuntrul lui, organică, dureros de apăsătoare; habar n-avea cam ce ar fi trebuit să facă, cum să se comporte, încotro s-o apuce şi cui să îi zîmbească; nu ştia, încă nu ştia şi nu înţelegea nici măcar limba pe care cei din jurul lui o vorbeau; însă pe EA o iubea şi ei avea de-acum să i se dăruie cu totul, pentru EA avea să trăiască, ei avea să îi vorbească de acum încolo şi cum altfel ar fi putut-o face dacă nu intrînd, acceptînd şi pînă la urmă dorindu-şi lumea aceea nouă, universul ăla străin, căci ştia că EA niciodată nu are să intre în lumea lui şi nu atît din cauza ei, ci mai degrabă a “sistemului”, a felului în care fusese crescută şi educată, a unor părinţi înguşti şi ipocriţi, ori el nu putea să-şi permită o asemenea pierdere; nu din nou; trebuia să spargă coaja aia în care trăia, carcasa aia maro şi dezgustătoare, trebuia să renunţe la părul de pe picioare şi la antene, la ochii mari şi fără expresie, la mîncarea vegetariană şi la umblatul noaptea pe străzi - cît de greu trebuia să îi fie unei creaturi a nopţii să se rupă de întuneric… - şi pînă la urmă - şi poate asta îl durea cel mai tare - trebuia să renunţe la cel mai bun şi mai frumos lucru pe care îl avusese vreodată, trebuia să renunţe la aripi, trebuia să renunţe la libertate; ori asta nu ştia dacă putea face; şi din nou un gînd care îl speria, din nou o fobie, din nou un soi de fugă de realitate, din nou, din nou, din nou; şi nu ştia de ce, dar era convins că şi de data asta are să o dea în bară, ştia că nici de data asta nu are să iasă nimic aşa cum ar fi vrut, aşa cum ar fi fost frumos, aşa cum, poate ar fi trebuit, ştia că are să-şi bată joc din nou de amîndoi, şi de el, dar mai ales de EA şi asta îl durea, îl durea pînă la sîngerări abundente din toată fiinţa, îl înnebuneau gîndurile, îl înnebunea întreaga lui fiinţă, întreaga lui existenţă ratată; şi zîmbea la gîndul că de cîte ori se pomenise în faţa EI ratat, de atîtea ori ea îi spusese să tacă din gură, că el nu e ratat, că doar vrea să se considere aşa, că el de fapt e un om minunat, plin de calităţi şi talente, care făcuse o grămadă de lucruri bune în viaţă, şi el ştia că îl minte, ştia ce discutase EA în prealabil cu colegele de cameră, ştia că îl consideră ratat, pe toate le ştia, dar mai apoi se gîndea că poate totuşi îl iubeşte şi de asta îi spune toate cîte i le spunea, se gîndea că poate chiar are să îl ajute să iasă din lumea lui închisă, că are să îi deschidă ochii spre lumea EI, şi atunci zîmbea iar, cu ochi obosiţi, visînd; şi nu mai ştia ce să facă……
inevitabilul avea să se producă, însă, oricum, într-o bună zi; fie că el vroia, fie că nu, fie că cineva îi impunea asta, fie că, presupunînd prin absurd, într-o bună zi şi-ar fi dorit-o chiar el - mai devreme sau mai tîrziu tot avea să ajungă parte din lumea EI, parte din lumea lor, a celor de afară, a celor fără aripi şi fără de libertate, mai devreme sau mai tîrziu tot avea să le înveţe limba, tot avea să se poată înţelege cu ei, iar lui îi era frică, îi era tare, tare frică de toate astea; şi inevitabilul ăsta se produse cînd se aştepta el mai puţin; atîta doar că nu e acum, aici, nici timpul şi nici locul să vorbesc despre asta; schimbarea lui, integrarea lui în societatea aia pe care o ura aşa de mult, renunţarea la principiile lui de-o viaţă - toate vor face subiectul unor pagini ceva mai încolo, nici eu nu ştiu exact unde; sau poate nici măcar nu or să mai apară; oricum, poate prea puţini din cei ce-au să ajungă să citească rîndurile astea or să fie interesaţi de viitorul lui; viitorul cuiva nu e niciodată interesant, măcar pentru simplul fapt că el trebuie discutat înainte de a se întîmpla, fapt ce nu-i conferă nici un pic de grad de hazard, de nebunie, de fast şi culoare, nu are nimic; e fad şi fără de sens; pe cînd a vorbi despre trecutul cuiva, a diseca toată viaţa unui om, aşa cum ani de zile el a trăit-o, a lua deoparte fiecare clipă a existenţei lui - fie ea şi ratată - e cu totul şi cu totul altceva; e mult mai incitant şi mai plin de viaţă; şi poate de asta zic că, în fond şi la urma urmei, nu văd în ce măsură viitorul lui ar avea ceva de oferit cuiva; să mă întorc mai bine undeva înapoi, undeva în vreo cameră unde am să-l găsesc stînd şi fumînd, sau în vreun local, sau în braţele vreunei femei şi să încerc să pun pe hîrtie ceva din ce-aş găsi pe acolo;
şi poate era mai bine aşa; maybe; perhaps; who knows; poate golul dintre ceea ce era şi ceea ce fusese trebuia să fie acolo, să se işte mereu între ei doi, el şi El, cine-a fost cîndva şi cine era să fie acum, poate aşa era lumea lui, şi cine ştie cine şi de ce îi planificase aşa existenţa; i se făcuse brusc dor, dor stînd la o bere singur, cum de-atîtea ori o făcuse înainte şi cum atît de rar o făcea acum, i se făcuse dor de tot ceea ce odată fusese acolo lîngă el, tot ceea ce cîndva gîndea a fi al lui, aşa cum nimeni nu ţinuse niciodată în mînă, şi nu mai ştia ce să creadă; imaginaţia îi fugea razna, înspre undeva unde cîndva o ţinuse pe EA în braţe, aceeaşi EA care acum nu era, acea EA căreia îi scria acum, noaptea, pe calculator, beat mort şi singur de tot, gîndul îi fugea în cămine studenţeşti şi camere închiriate, mici şi cu pereţi albi, cu ferestre mari şi balcon cu vie, mobilă veche şi radio cu lămpi în beci, îi venea, oarecumva, să se-ntoarcă-n timp şi să-şi repare greşelile, să şteargă vorbe şi să nască zîmbete din ochi trişti, îi venea să stea la o masă de lemn, pe-un scaun de lemn, în crîşma aia în care-şi mîncase ani din viaţă, gîndul îi fugea şi tăcea;
tocmai trăise una dintre cele mai ciudate senzaţii pe care îşi amintea să le fi trăit vreodată; descoperise undeva, într-o margine de parc arădean, o terasă, ascunsă între copaci, printre tufişuri şi clădiri vechi (pînă şi numele era sugestiv: „Perla”), terasă cu mese vechi, cu picioare de fier greu, imposibil de mutat dintr-o parte într-alta, terasă cu feţe de masă de muşama ruptă aproape la toate colţurile, cu bere la preţuri fireşti şi vodkă jenant de ieftină, cu o chelneriţă uşor isterică (doar azi-noapte plecase de-acolo la ora 2…), cu ciorapii întinşi pe picioarele groase – rupţi în ambele călcîie, terasă unde, mai presus de toate, acum, în al treilea mileniu al minunii ăsteia de existenţe – încă se mai asculta Savoy, timid, de undeva din nişte boxe pe care probabil nimeni nu le văzuse vreodată; şi vă ziceam că tocmai trăise una dintre cele mai ciudate experienţe: se simţea undeva în urma cu cel puţin 20-25 de ani; la mesele de care vă vorbeam mai devreme – îmbrăcaţi în costume demodate, cu şosete în sandalele din imitaţie de piele – zeci de bătrînei stăteau şi beau fiecare cîte ceva (bere normală, la halbă, bere fără alcool, Fanta, apă plată şi cafele), sorbeau agale fiecare din paharul lui, făcînd politică sau mişto de chelneriţa cu ciorapii rupţi, strigînd unii la alţii şi arareori la cei din jur (unul dintre ei strigă după fată: „Unde-i restul meu ?!”; luase un 50 de vodkă la 15000 suta şi plătise 10000…), figuri ciudate apărute parcă de undeva dintr-un soi de muzeu post-război (mi-amintesc de Pink Floyd şi al lor „Post war dream”…); şi undeva mai încolo (cobori cîteva scări distruse de vreme şi de miile de paşi strîmbi ce le-au călcat), undeva mai încolo, zic, găseşti cea mai mişto imagine: a doua „echipă” de bătrînei, cei ce stau în parc de dimineaţa pînă seara şi joacă fie şah, fie table, fie poker sau filcăi; oameni mici, în aceleaşi costume răpănoase, doar că de data asta nespălaţi şi în adidaşi; treci pe lîngă ei şi mirosul dur, acru şi tare de nespălare te umple cu totul, te-nconjoară, ca şi cînd, măcar pentru cîteva clipe, ar face parte din tine, ca şi cînd nespălarea lor e şi a ta, a noastră a tuturor, ca şi cînd tu însuţi ţi-ai dori să poţi face parte dintre ei, să te amesteci în jegul lor, să te trînteşti la una din mesele alea pline de praf, soioase chiar, şi să te alături vreunui joc pe care poate nu l-ai jucat niciodată; îşi afundă mîinile în buzunarele strîmte şi privirea începu să-i fugă de-a lungul meselor de piatră; zîmbea de undeva din colţul buzelor, neştiind nici el ce anume îl făcea să zîmbească, ce anume îl atrăgea atît de mult la oamenii ăia, de ce ar fi vrut să se alăture lor şi, mai presus de toate, ce anume îl oprea să facă lucrul ăsta;
îşi amintea, de undeva de departe, ziua în care întîlnise Visul; un fel de zi oarecare, zi dintr-aia în care te trezeşti dimineaţa şi-o iei agale spre serviciu, o zi în care nu se întîmplă nimic, una din multele în care nimic altceva decît un stress infernal simţi că te cuprinde, te-nfăşoară, te-ncercuieşte cu totul, şi simţi cum nimic nu mai are sens, simţi cum de undeva din interior te-apucă dorul de ducă, cheful de nici tu nu mai ştii exact ce, şi nu-ţi vine decît să-ţi iei cîteva tricouri şi-o pereche de blugi într-o geantă veche – şi să pleci înspre nici tu nu mai ştii unde, atîta doar că trebuie să fie departe de toţi şi de toate;
stătea acum undeva pe un balcon, cu vîntul amestecîndu-se în păru-i rebel ca întotdeauna, stătea bînd bere şi se gîndea la ziua aia; partea tristă e că nici acum, cînd scriu, nu ştiu dacă vreodată a înţeles dacă în clipele alea pielea i se făcea precum cea a găinii din cauza vîntului sau din cauza amintirilor şi-a gîndului la Vis; în fine, ideea era ca se simţea, din nou, aşa cum de mult nu mai fusese, aşa cum numai în facultate se mai simţise, unul din puţinele momente în care nu se simţea copleşit de singurătatea aia pe care atît de mult o ura, unul din momentele în care nu mai era nimic să-şi dorească pe lumea aia: avea vînt, avea bere, avea ţigări, avea muzică (un Chris Rea, poate un soundtrack la JCS, poate un Jewel sau o Patsy Cline) şi avea gînduri; multe, frumoase, pline, aşa cum numai el ştia să le gîndească, gînduri ce meritau, ce cîndva aveau să fie puse pe hîrtie, gînduri, imagini, vise, dorinţe, frumuseţi cum rar vezi, cîte un pic din fiecare, el, EA, copilul, Visul, umbra, femeia-copac, adra, cîrlionţul, cîte un pic din fiecare;
„doamne! de ce nu se poate să fim acum, acolo, în clipa pe care o visăm ore în şir, zile la rînd, ani poate, de ce nu putem, măcar o dată în viaţă, o singură nevinovată dată să privim în ochii celuilalt, să-i zîmbim frumos şi să dispărem; să dispărem de mînă cu omul ăla pe care l-am visat toată viaţa, omul ăla cu care copii fiind – ne imaginam c-aveam să trăim o veşnicie, omul ăla minunat al cărui singur defect e faptul că ni s-a arătat înaintea ochilor plînşi sau doar obosiţi – o clipă sau o viaţă prea tîrziu…” – asta gîndea, bătut de vînt, de data asta închizînd ochii ascultîndu-l pe Dylan şi-al lui „I shall be released”; Visul lui, cel cu picioare subţiri, ochi verzi şi părul roşu, cu miros de ceva bun şi crud, dulce şi a dorinţă aducînd, Visul lui cu dinţi strîmbi şi inel de tinichea, Visul cu care i-ar fi plăcut cîndva să fugă departe – îi stăruia acum în minte, ca şi cînd niciodată nu l-ar fi părăsit, ca şi cum mereu ar fi fost acolo lîngă el – avea sînii mici, asemenea EI; poate şi de-aia – ca şi cînd nimic n-ar fi început şi nimic nu s-ar fi terminat vreodată între ei, ca şi cînd, undeva, departe, în adîncul a fiecare dintre ei, ştiau amîndoi că trăiesc într-o lume aparte, o lume mult departe de realitate, o lume pe care nimeni, niciodată n-ar fi înţeles-o, o lume doar a lor, în care fiecare din ei era stăpîn pe tot ceea ce însemna celălalt, o lume cu soare, ploaie caldă, mult verde, zîmbet, căldură, dorinţă de carne şi dor; imagini îi alergau înaintea ochilor, desfăcute unele de altele, fiecare dintr-o poveste aparte parcă, fiecare cu un sens al ei anume, doar de ea însăşi înţeles, toate legate între ele doar de imaginea Visului: maşini de oraş, cafenele, vînt, McDonalds, apă plată, etajul 10, rîu, lac, semafoare, păr rebel, străduţe înguste neştiute de nimeni, „Perfect Day” (Lou Reed) acum, cer albastru, groaznic de albastru, teatru, „I’m glad I spent it with you”, copilărie, „Weekenders on our own”, „I thought I was someone else, someone good”, biserici, copii de ţigan, telefoane mobile, tristeţe, fericire, iar mult verde, ziduri, statui, iar albastru, nuduri, vise, şi-apoi, iar, imagini; într-însele, dintr-însele, fiecare pentru fiecare, clipă de clipă, mînă în mînă; mi-e dor de nebunia tinereţii, mi-e dor, nu mai ştiu, ca de atîtea ori înainte, unde se termină el şi unde încep eu, aş vrea să mă ştiu îndrăgostit ca atunci, odată, cîndva, mi-ar plăcea să pot fi Frank Sinatra în „Strangers in the night” sau Gene Kelly în „Singin’ in the Rain”, mi-e dor de nopţi pierdute într-un parc, pe o hintă ce scîrţîie, ori în iarbă, ori pe-o bucată de beton tocit şi rece, mi-e dor de certuri de oameni tineri ce se iubesc, mi-e dor de ceva ce n-o să mai am niciodată, mi-e dor de mine ce eram, mi-e dor de mine cel pe care atîta l-am iubit, mi-e dor de mine cel ce făcea orice, oricînd, oricui, mi-e dor de mine cel fără grija zilei de mîine, de mine frumos, de mine cu plete, de mine cu evazaţi şi ie, cu chitara în mînă şi gîndul dus aiurea, mi-e dor de tot ce nu mai e, de femei cu picioare lungi la care abia de-ndrăzneşti să priveşti, de inutile plimbări de unul singur, de vodka pe care n-o mai pot bea, de scrisorile pe care nu le-aş mai ştii scrie, mi-e dor să pot spune „te iubesc”, mi-e dor de primăvară, de strîngeri de mînă şi futu-i, nici eu nu mai ştiu de ce;
stătea singur, în capăt de masă, privind atît cît se vedea din goliciunea picioarelor fără ciorapi vîrîte în pantofi, picioare de încă ne-femeie, picioare de nici copilă parcă, goliciune lungită cumva de carourile pantalonilor şi de bordo-ul pantofilor, privea goliciunea asta şi gîndurile-i fugeau, ca întotdeauna, departe, undeva unde ar fi trebuit să fie EA, singură şi frumoasă, mică şi în negru îmbrăcată, aşa cum o ştia el, cu sînii mici şi ochi mari, părul roşcat şi zîmbetul strîmb;
căderile depresive deveniră parcă mai rare de cînd copilul lui drag era în preajmă; se trezea însă în toiul nopţii, în faţa calculatorului, ascultînd cîte un Donovan cîntînd „Lalena” sau un Creedence sau cine ştie ce altceva, se trezea acolo privind din nou tîmp pereţii, ca de atîtea ori înainte, la fel de oarecumva pustiit şi de golit pe dinăuntru, aşa cum se golesc ouăle de Paşte, înainte de încondeiere, golit şi pustiit se ştia şi nici măcar nu simţea lipsa neapărată a ceva sau a cuiva, nici măcar nu durau mai mult de 15 minute, poate o juma’ de oră, toate căderile astea în sine; simţea doar pierderea aia interioară, pierdere în sine însuşi, înlăuntrul a tot ceea ce construise pînă atunci, se simţea prizonierul propriului suflet şi a propriilor gînduri şi sentimente;
mizeria din jur îl dezgustase întotdeauna; şi nu vorbesc aici strict de mizerie la propriu (dacă e pînă acolo, trăise mereu într-un morman de haine murdare, vase nespălate, scrumiere pline şi sticle goale); mai degrabă ar fi vorba aici de mizeria din sufletele celor din juru-i; din vorbele şi mîinile celor din juru-i; întotdeauna încercase, uneori disperat, să salveze măcar ceva din ceea ce atît de frumos se cheamă în Engleză „filth”; numai că mereu e nevoie de acea a doua mînă care să-ţi fie alături, sprijin şi durere, atunci cînd ai nevoie de ea; ori...atunci cînd mizeria nu se lasă spălată cu nici un preţ – singur n-ai cum s-o-nvingi; şi din nou se întorcea la vechile lui depresii, la vechile gînduri, vechile dureri, imagini, goliciuni, goliciuni pînă şi ele pustii;
„daddy, what else did you leave behind for me ?!” – ar putea fi motto-ul vieţii lui, pornind de undeva din adîncuri, de-acolo de unde nimeni încă nu călcase, de acolo de unde doar el se mai ştia întoarce, uneori, înapoi; se găsea pe sine undeva la capătul unei existenţe mici, avea mereu impresia că de aici încolo nu mai are ce să fie, de azi, de acum, de aici, din clipa asta, viaţa lui nu mai avea unde merge, nu mai era nici o cotitura, nici un crossroad care să-l pună vreo secundă în dificultate, simţea că totul e gata, că trăise tot ceea ce ar putea, fizic, trăi un om, simţea ca e gata, că se scurge el din el, se împrăştie undeva pe podelele proaspăt vopsite, că umple cu piele arsă şanţurile dintre plăcile de gresie, asemeni apei ăleia ce mereu i se scurgea la vecini, împiedicîndu-l să-şi facă duşurile aşa cum le dorea; asculta din nou Pink Floyd, „mother, do you think she’s good enough for me/mother, do you think she’s dangerous to me?”, şi simţea din nou golul ăla dulce pe care îl trăise de-atîtea ori înainte şi de care doar acum realiza că i se făcuse nespus dor, asculta Floyd şi bea din nou bitter de-ăla ieftin, şi undeva în sinea lui se simţea fericit:
„nu mai ştiu cine sînt; am pierdut de mult noţiunea propriei mele persoane şi nici măcar nu pare să mai îmi pese, în vreun fel, cine aş fi şi ce aş căuta de fapt aici printre voi; îmi amintesc cum într-o zi un om frumos cu păr lung şi ochii mari îmi zîmbi spunîndu-mi că niciodată cerul n-are să mai fie aşa de albastru cum odată îl ştiusem, îmi amintesc că îi zîmbisem şi eu, oarecumva cu drag, oarecumva cu dor, îi zîmbisem şi-l lăsasem să creadă în fericirea lui; oamenii din juru-mi nu au părut niciodată prea fericiţi de ideea că le-aş putea fi alături, o clipă măcar; ei, şi? nici măcar nu am visat vreodată la asta; mereu am găsit de-ajuns faptul că în imediata zi de după dezastrul lor aveam să aflu că vorbele mele erau acolo unde trebuiau să fie, ajunse în suflete, regăsite şi zîmbite, aşa cum le imaginasem eu cîndva – şi asta mi-era bine; mi-era de ajuns; şi-apoi iar: „ooh, I need a dirty woman...”; de ce? nu mă întreba; n-am ştiut şi n-am să ştiu niciodată răspunsul la asta; mereu însă am simţit nevoia ei undeva lîngă mine, aşa cum vine la mine căţeluşa teckel a alor mei şi se gudură şi se cuibăreşte undeva în braţele mele de cîte ori are ocazia, aşa simt eu undeva, organic, nevoia asta; poate e boală, poate e fericire; poate nu sînt singurul; şi de fapt, sigur nu sînt singurul; merg deseori pe stradă şi mă găsesc privind pe furiş – mereu mi-a fost frică de privirile directe în cazuri de-astea – cîte un tip de vreo trei ori mai lat în spate ca mine, la volanul vreunei maşini de-alea de care eu nu am văzut decît prin filme ori pe străzile Bucureştiului, în alea două zile cît am rezistat acolo, mă găsesc privindu-l cum ochii îi fug undeva pe partea cealaltă a străzii, undeva înspre vreo femeie nici măcar frumoasă, dar cu fusta scurtă şi picioarele lungi, foarte lungi, sînii blocîndu-i pe undeva mersul şi privirea, îl văd sorbind-o, imaginîndu-şi-o în patul lui, între picioarele lui poate mai păroase chiar decît ale mele, îl văd şi nu-mi pot stăpîni un zîmbet surd, trist şi poate ironic; şi ştiu că există şi ştiu că nu sînt singurul”
se întoarse şi privi în urmă-i, ca şi cînd brusc i s-ar fi făcut un dor nebun de ceva, nici el nu ştia prea anume de ce sau de cine, de cînd sau de unde, ştia, simţea doar că de undeva din interior nebunia vine, nestăvilită, vine aşa cum primăvara ne vin cocorii înapoi, se întoarse deci şi privi în urmă, spre ceea ce mulţi ar numi probabil trecut; nimic din cîte vedea prin sticla murdară din spatele omoplaţilor nu-i părea în vreun fel cunoscut, nimic nu aducea a ceva vreodată ştiut, nimic nu părea să fie aşa cum îşi amintise in dimineaţa aia cînd se trezise brusc de uruitul trenului ce-i trecea pe sub geam, dimineaţa aia în care i se păruse că viaţa ar avea totuşi un sens, că nu trăise chiar degeaba, aşa cum mama lui îi spunea mereu, că uneori cactuşii chiar înfloresc, că uneori semaforul chiar se face verde, sau că bătrîna de la colţ nu e chiar întotdeauna beată;
genunchi sprijinind coate, coate sprijinind palme, palme sprijinind fruntea rece şi plină de coşuri şi gînduri, asta era imaginea pe care lumea o povestea mereu despre el; nimeni nu ştia exact dacă el chiar are şi picioare, picioare ca noi toţi ceilalţi, nu ştia nimeni dacă ochii lui priveau vreodată înainte şi mai cu seamă dacă cumva vreodată priveau, sau mai degrabă, mijiţi, gîndeau ceva ascuns de un zîmbet pierdut în colţul gurii, nimeni n-avea habar dacă omul acesta fusese vreodată îndrăgostit, dacă ştia ce-i aia femeie, ori dragoste, ori ură, ori melancolie, ori fericire; pînă şi eu îmi imaginam fericirea lui ca fiind un fel de aşezare pe marginea unui pat sau pe braţul vreunui fotoliu rătăcit în sufrageria cine ştie cărei vecine căreia mai devreme se oprise să-i lase laptele pe ziua aia, o fericire pierdută între ultimul gînd ce-i străbătuse mintea bolnavă şi imediat următorul, la fel de sec, la fel de gînd, la fel de fără rost în minţile celor din jur, la fel de albastru şi fără de vreo anume esenţă; fericirea lui, un fel de două feluri, un fel de Janis Joplin pierdută printre manele şi 3rei Sud Est şi A. C. Minune, un fel de suc de mure pe masa la care beau poetul şi pictorul suprarealist, un fel de lacrimă în cana de cafea amară, un fel de nimic din cîte noi muritorii de rînd le cunoaştem, un fel de pom de Crăciun uscat deja, un ceva a cărui vreme e de mult trecută, un fel de ploaie ce se lasă aşteptată anotimpuri peste anotimpuri şi pe urmă vine tocmai iarna, un fel de test de inteligenţă dat unei căni, nimic spectaculos, nimic a transpiraţie pe şira spinării aducînd, nimic cu lacrimi în ochi şi zîmbet amar, nimic săltăreţ, nimic;
niciodată n-a înţeles de ce fericirea trebuia urlată în gura mare pe străzi, de ce trebuia mereu să ştie şi mama, şi tata, şi sora, şi bunicii şi toţi cum că el e fericit, de ce era mereu nevoie de justificarea fericirii ăleia puţine pe care uneori o simţea şi el, de ce toţi ceilalţi, toţi din juru-i, toţi ăia atît de des şi de alene fericiţi nu-şi împărţeau cu el bucuria şi doar el era ăla care mereu trebuia să fie cu zîmbetul pe buze ca şi cînd totul i-ar fi mers strună, ca şi cum lui nu-i murea niciodată cîinele, ca şi cînd lui nu i s-ar fi ofilit niciodată florile şi gîndurile, ca şi cînd iubita niciodată nu l-ar fi lăsat pe marginea drumului pustiit şi fără de vlagă, nu, el mereu trebuia să fie fericit, să zîmbească, ochii să-i rîdă şi mîinile să îi mîngîie mereu umărul vreunei femei; întotdeauna simţise şi crezuse că fericirea e un fel de ceva sacru, un fel de tabu, acel ceva mai mult apropiat de visul erotic de azi noapte decît de lipsa banilor de chirie – asta din punctul de vedere al cît de ascuns sau cît de la vedere trebuia ţinut –, mereu crezuse că fericirea trebuie dobîndită mai degrabă decît cîştigată sau primită, crezuse multe despre fericirea aia despre care toţi vorbeau în juru-i şi niciodată nu sperase că o va găsi, cu atît mai puţin că într-o bună zi toate gîndurile şi visele cu privire la ea aveau să îi fie spulberate; era în după amiaza aia de joi de toamnă tîrzie cînd colegul de colţ de cameră pe care îl împărţeau îl făcu să înceapă să asocieze fericirea cu speranţa, cu acea speranţă despre care tatăl său îl învăţase cîndva cum că e cel mai frumos dar pe care îl poţi face cuiva şi cum că niciodată nu trebuia să te zgîrceşti cînd venea vorba de asta; începuse atunci să creadă din ce în ce mai tare cum că fericirea e un fel de dar pe care îl primeşti uneori dacă ai fost cuminte, dacă ai păpat tot şi ţi-ai spălat farfuria, dacă nu te-ai îmbătat la cheful de azi-noapte şi nu ai dat banii de întreţinere pe prostii, un fel de surpriză din sacul peticit al unui Moş Nu-ştiu-cum mai bătrîn chiar decît Moş Crăciun însuşi, începuse să-şi imagineze tot felul de scenarii, de scene, mai degrabă, în care el stătea cuminte undeva pe o bancă în parc şi brusc apărea o femeie frumoasă cu un pacheţel legat cu fundă mare roşie în care ajuns acasă avea să-şi găsească fericirea, sau scene în care stătea întins pe patul din camera închiriată atunci odată doar pentru ei doi, cu ochii închişi şi pumnii strînşi, ca apoi să audă undeva în dreapta un zgomot ciudat, să deschidă ochii şi să descopere stupefiat blăniţa moale a unui animăluţ stînd speriat în colţul camerei, pe care să-l ia în braţe şi să aibă grijă de el luni de zile pînă să vină cel mai bun prieten şi să-i spună cum că de fapt îşi crescuse propria fericire, aducînd-o la maturitate, aducînd-o acolo de unde nu mai putea face nimic alta cu ea decît să o păzească bine de tot, să nu-i dea drumul pe stradă şi să n-o lase să răcească;
ajunsese într-atît de nedumerit, încît începu să creadă că nici măcar ceea ce trăise deja şi crezuse a fi fericire – nu era altceva decît un soi de amăgire, de autosugestie cretină care pînă la urmă avea să-l îngroape în propria-i mizerie existenţială, în propria-i iluzie la adresa vieţii şi a tot ce era în vreun fel legat de ea, începu să creadă toate astea şi se simţi stors de puteri, stors de vise, de imagini şi dorinţe chiar, şi nu găsi nimic altceva mai bun de făcut decît să-şi înece amarul – cît de patetic şi de uzat sună! – în cîte o sticlă de vodcă sau în cîte un joint de marijuana căpătat de la cine ştie cine, cine ştie prin ce eforturi;
nu ştia de ce se îmbătase; poate doar simţise o nevoie organică să o facă, poate i se părea cum că prea multe i se răstoarnă în cap acum, nici el nu mai ştia ce, ştia doar că ar fi vrut să fie undeva departe, undeva unde să nu fie nimeni, undeva unde să fie doar el şi singurătatea lui, doar el şi el, nimeni altcineva, ar fi vrut să fie undeva unde nu l-ar fi frecat nimeni la cap, în nici un fel, pentru nici un fel de chestie şi fără vreun motiv anume, ar fi vrut nimic alta decît să fie singur, singur şi uitat de toţi, fără părinţi certîndu-se, fără logodnice spunîndu-i că miroase a fum de ţigară, fără nimic alta decît el;
undeva, în adîncuri, durerea ultimelor clipe îi dădea fiori; n-ar fi putut niciodată explica în cuvinte alese de ce, de unde sau cum; simţea doar că, undeva, lăuntric, făcuse ceva rău; şi nu era doar farfuria aia de doi bani pe care o spărsese cu doar cîteva minute în urmă, nu era doar atît; era mai degrabă faptul că acum copilul lui drag dormea în cealaltă cameră, că lui urma să îi fie destinată o noapte de singurătate, fără omul mic, omul pe care în fiecare noapte îl lua în braţe cînd mergea la culcare, omul mic şi bun care gemea într-un fel anume de fiecare dată cînd simţea că el se băgase, în sfîrşit, în pat, copilul lui drag, cel mai drag, singurul, nu era doar farfuria, îşi amintea din nou, era mai degrabă lipsa lui, a omului mic, copil drag alături de el; se găsea din nou, ca de atîtea ori înainte, în faţa unei doze amărîte de bere ieftină (al cărei număr îl pierduse cu mult în urmă), în faţa berii, cu ţigara aprinsă în colţul stîng al gurii, cu Yes venind de undeva din spatele biroului (boxele erau mereu aşezate aiurea), se găsea din nou în aceeaşi atmosferă familială (sau familiară, cum preferaţi mai bine !), din nou acolo, din nou la fel, din nou el cel de demult, cel la care visa deseori, cel al cărui strigăt deseori disperat nu-l mai auzea nimeni, cel niciodată atît de el pe cît şi-ar fi dorit cu adevărat să fie, cel niciodată atît de frumos şi de liber cum odată fusese, cel el care cu doar clipe în urmă trîntise farfuria aia de mocheta crem, cel el, cel care;
pe EA o iubise mult; pe EA o visa şi acum, prins în mrejele stupide ale unei noi primăveri, pe EA ştia că n-are s-o mai vadă probabil niciodată, despre EA însă scria, EI îi scria, EI i se dedica, oarecumva, de fiecare dată cînd se pierdea între literele de-acum negre ale tastaturii, între minutul scurs şi cadenţa oarecumva picardiană a lacrimilor ce refuzau de fiecare dată să lovească mîna sau masa sau orice s-ar fi ivit în preajmă în momentul respectiv; mîna EI era mereu mică şi moale alături de el; nu reuşea niciodată însă să-şi amintească exact cum anume arăta mîna aia; cît de lungi erau degetele, sau ce formă aveau unghiile, sau cum şi unde se întretăiau liniile din palmă; uneori avea chiar impresia că niciodată nu atinsese mîinile alea cu adevărat; era ca şi cînd le-ar fi visat doar, ca şi cînd toată viaţa – dacă două luni de convieţuire cu cineva ar putea fi numite viaţă ! – şi-ar fi imaginat doar că EA într-adevăr avea mîini şi că pe deasupra erau şi frumoase, aşa cum femeia lui ar fi trebuit să le aibă; era ciudat cum gîndurile îi fugeau acum prin minte; nimic nu se lega, nimic nu părea să mai aibă sensul – chiar şi aparent – pe care cîndva îl avea, nimic şi nimeni nu mai părea să înţeleagă ceva din cuvintele ce se scurgeau demente din degetele lui; şi nu că ar fi contat; numai că avea el impresia că datoria lui – impusă de sine – nu era făcută aşa cum i se ceruse, avea impresia că nu se mulţumeşte el pe sine, că nu face nici măcar un pas aşa cum ar fi vrut, că totul se scurge împotriva lui, împotriva legilor firii, că natura întreagă se revoltă împotriva lui; ar fi vrut, pe undeva, să poată da vina pe primăvara nouă ce tocmai apăruse înaintea ochilor lui, primăvara aia pe care o aşteptase un an de zile, un an întreg, necontenit, cu sufletul al gură, ar fi vrut să poată da vina pe ea, însă ceva din adîncuri nu-i dădea voie, ceva se încăpăţîna să-i repete că e doar el de vină, că el se schimbase, că el nu mai e cel pe care odată se ştia a fi, cel pe care se învăţase să fie, cel pe care se iubea, cel pe care se visa a fi toată viaţa (ştiu că forţez limba, dar mi-e bine !), cel pe care el, cu el, din el, despre el se vroia;
acum, aici, în acorduri de Dire Straits, timide şi reci, totul părea altfel; totul părea a veni de undeva din urmă, copleşitor, dureros şi repetitiv, într-un ciclu infinit ce se întrerupea totuşi pe alocuri, pentru a reveni mereu şi mereu în aceleaşi puncte, simţea din nou acea spirală despre care am mai vorbit (sau despre care urmează să mai vorbesc, că oricum ordinea gîndurilor şi a rîndurilor e total aleatoare), simţea că totul se întoarce, un fel de „cu susul în jos” al propriei sale existenţe, un fel de ca şi cum te-ai apuca să-ţi scrii jurnalul de la coadă la cap, ca şi cum ai ştii dinainte ce are să ţi se întîmple şi totuşi te bucuri de fiecare dată cînd ceva nou ţi se întîmplă, simţea că se scurge el între sine şi EA, între ele şi copilul drag, între vieţi trecute şi viaţă actuală, între gîndul de ieri şi ideea ce va să vină mîine, simţea o mulţime de lucruri pe care nu le putea înţelege, nu le putea explica sau culege dintre gînduri, decădea între cuvinte şi se simţea dus departe;
dacă adevărul ar putea vorbi, poate la un moment dat am înţelege unde şi de ce greşim, cui şi cînd facem rău, poate am fi mai înţelepţi, mai curaţi, mai frumoşi şi mai plini de lumină; însă stau şi mă întreb de unde şi cînd vine adevărul acela atoateştiutor, cui anume i se arată şi care e, de fapt, rolul lui; pentru cine şi pentru ce trăieşte, unde merge, de unde vine şi care e, de fapt finalitatea unui adevăr care spune; adevărul ar trebui, pînă la urmă, să tacă, să nu mai zică nimic altceva decît omul din al cărui suflet totul a răsărit, ar trebui poate mai bine mai departe să mintă, ar trebui poate el pe sine să se ascundă cumva; mă gîndesc doar la el, la personajul atît de controversat al poveştii asteia fără cap şi coadă, mă gîndesc doar la el şi la cum mereu acelaşi nenorocit de adevăr l-a pus în nişte situaţii fără de scăpare, idioate chiar, din care pînă la urmă nu s-a ales cu nimic alta decît cu dezamăgire, singurătate, gust amar şi tristeţe;
“nu te iubesc; ţin la tine; te apreciez; şi te cunosc; dar nu pot să te iubesc; nu mai pot să iubesc pentru că am trădat iubirea; am trădat cel mai curat şi mai profund sentiment pe care cineva îl avea pentru mine şi de-atunci nu mai merit să iubesc; de-atunci am început să distrug totul, totul din jur, oamenii - mai ales pe cei care ţin la mine; l-am trădat, fizic şi psihic, pe omul cel mai curat care poate să existe şi el mă iartă, dar eu nu pot să mă iert; trăiesc cu uimirea că mai pot să trăiesc;
nu te lega de mine; tu eşti omul făcut să trăiască din suferinţă, însă atîta cîtă ţi-aş putea crea nu meriţi; şi ţi-aş crea; fericirea pe care ai simţit-o nu era reală; nimic din ce-ţi imaginezi despre mine nu este real; reală va rămîne întotdeauna plecarea mea; eu plec tot timpul; nu mă vei putea face să stau şi nu mă vei găsi niciodată în locul şi momentul pe care le bănuieşti; ai spus că eu sînt momentul, secunda, clipa; e singurul loc în care ai dreptate, dar lucrul ăsta e mult mai adevărat decît ai putut să crezi; nu sînt întreagă pentru tine; sînt doar cîteva clipe, adunate cu greu; nu-ţi imagina că mă iubeşti, pentru că nu ai ce iubi, sufletul meu e împrăştiat, risipit, nu cunoaşte timp şi spaţiu; sînt în trecut şi sînt în viitor şi, din cînd în cînd, şi în prezent dar niciodată şi nicăieri în întregime; nu căuta în mine o împlinire; singura pe care ai putea-o avea e cea a neîmplinirii;
nu poţi afla şi nu vei afla niciodată prea multe despre mine nici măcar de la mine, pentru că majoritatea lucrurilor pe care le fac nu au sens, căci le fac numai cu o parte din mine;
dacă poţi iubi aşa ceva, atunci nu te voi lăsa s-o faci;
de fapt cred că tu ai putea să iubeşti orice fată; atît doar (şi noroc!) că nu ai cum să stai să-i găseşti fiecăreia calităţile; dar este sigur că nu ai nevoie să te iubească cineva, ci ai nevoie să iubeşti, să te dărui şi să suferi pentru asta; n-ai avea ce face cu iubirea cuiva, te-ar încurca şi te-ar inhiba, pentru că ce îţi place ţie este să-ţi…reverşi speranţele asupra cuiva;
totuşi avem un mare punct comun: ne alegem prost oamenii pe care să îi iubim; adică vreau să zic că ni-i alegem perfect astfel încît să suferim cît mai mult;
vreau să înţelegi că-ţi scriu aici ceea ce gîndesc (şi ceea ce simt….);
nu pot să definesc sentimentele mele pentru tine; la început am fost foarte curioasă; apoi te-am cunoscut;
te-am lăsat să scrii despre mine şi pentru mine; apoi ai greşit; pentru că, ceea ce scrii, trebuie să scrii cu mintea; cu inima nu poţi să scrii, aşa cum cu mintea nu poţi să iubeşti; deci cu sufletul trebuie să iubeşti iar cu mintea să-ţi scrii iubirea, s-o arunci afară, şi neapărat cu mintea s-o faci, dacă vrei să-ţi pui sufletul în poezie; altfel…se risipeşte;
ca al meu;”
scrisoarea data de cu mulţi, tare mulţi ani înainte de povestea cu EA, cu mult înainte de a-şi conştientiza propria ratare şi propria lipsă de sens şi de existenţă; pe vremea aia nu-i păsa de nimic; era tînărul rebel, cu pletele abia începînd să-i crească pe umerii înguşti, cu abia cîteva fire de păr în mustaţa ce acum îi intra în gură, era vremea cînd încă mai credea în sinceritate şi-n oamenii frumoşi şi buni, în vise şi speranţe, vremea cînd nu-l durea sufletul şi nu îi curgeau ochii, cînd aripile încă nu-şi dezvăluiseră identitatea, timpuri în care ţinea femeile de mînă şi le vorbea despre frumuseţe - a lor sau a altcuiva, cine ştie ce sentiment sau credinţă - privindu-le în ochi, era pe cînd ştia încă să iubească, pe cînd încă spera să fie odată iubit, în orice caz, era cîndva demult, nici nu-şi mai amintea cu cîţi ani în urmă; ştia doar că iubise umbra; o iubise cum nu iubise pe nimeni pînă atunci; iubea pentru prima oară, visul din copilărie devenea realitate, în imediata lui vecinătate, fericirea visată era acum lîngă el şi el ştia asta şi o privea în ochi şi rîdea, rîdea cum n-o mai făcuse niciodată, rîdea cum nu avea s-o mai facă de atunci încolo, şi ea ştia şi-l lăsa şi îi zîmbea din vîrful buzelor - ea care avea un zîmbet pentru fiecare cuvînt pe care îl avea de spus, ea pe care nu te puteai supăra, ea care niciodată nu ridica tonul la nimeni, ea care mereu găsea ceva bun de zis, ea - şi tăcea;
recitind scrisoarea, acum, după atîta amar de vreme, în camera îngustă mirosind a mucegai de cartofi - îşi amintea de copilărie, îşi amintea de primele zile cu ea, de primele zîmbete, de primele cuvinte, şi nu se ţinuseră niciodată de mînă, ea era mereu în dreapta lui, micuţă şi cu păr auriu, cu mîinile lungi şi cu degete subţiri a inimă şi suflet vorbind, se gîndea la iarnă, mai apoi la prima lor vară împreună, se gîndea la zecile, sutele de ore petrecute împreună, pe ascuns, în camere nici jumătate cît asta în care era el acum, ore în şir în care nu făceau altceva decît să vorbească, în care el nu se mai oprea din cuvinte, nu se mai oprea din iubit, în care ea stătea mică într-un colţ şi zîmbea ascultînd, îşi amintea de primul dans, de prima întîlnire, de omul cu care plecase ea, de ochii ei mari, de braţele osoase şi urechile mici, ieşindu-i prin părul ăla lung, neglijent strîns în coadă de cal, îşi amintea de ziua în care după nenumăratele lui scrisori umbra se hotărî să îi scrie şi ea şi apoi de ziua în care scrisoarea aia ajunse în mîinile lui, cum plîngea în faţa ei la masa micuţă, rotundă şi cu scaune tapiţate bordo (sau cum s-o mai fi scriind şi asta), toate şi le amintea şi plîngea şi acum, chircit în colţul camerei, cu lumina stinsă de-acum, aşa cum îi plăcea lui şi EA n-a putut niciodată să înţeleagă, stătea şi plîngea şi nu mai ştia nici el ce să gîndească şi încotro să se îndrepte; zîmbi apoi printre lacrimi, auzind vocea din casetofon urlînd: “I need a dirty woman”…; el nu mai avea nimic; femei de nici un fel; de luni de zile, de cînd EA plecase definitiv de lîngă el, nu mai ştia ce-i aia piele de femeie sau parfum dulce pe jugulară, sau fin şi abia sesizabil miros de transpiraţie de femeie frumoasă în imediata lui vecinătate întinsă pe pat, sau buze ude pe şira spinării, sau respiraţie călduţ-rece în ureche, sau o mînă micuţă strecurată timid pe sub cămaşă, nu le mai ştia pe nici unele şi îi era dor, tare dor de toate şi încerca să uite, încerca din nou să fugă în trecut, în trecutul ăla care mereu îi fusese aproape, care nu îl părăsise niciodată, în amintirile lui, acolo unde femeile sînt mereu credincioase şi ploaia e mereu caldă şi de iulie tîrziu, acolo unde marea e mereu la cîţiva paşi spre stînga sau dreapta, acolo unde copiii nu pun întrebări stupide şi părinţii nu cer mereu explicaţii, în visele lui de copil care nu ştia să se joace decît cu razele de soare printre firele roşii de cergă de pe patul din dormitor, în gîndurile lui cu oameni frumoşi cu suflete mari şi mîini impecabile, cu degete lungi şi unghii rotunde fără de praf pe dedesubt, în trecutul lui vroia să fugă acum iar, poate chiar în copilăria ratată atunci şi pe care ştia că niciodată n-o s-o mai poată aduce înapoi, copilăria aia în care singurul lucru bun care i se întîmplase fusese umbra, umbra lui dragă a cărei scrisoare tocmai o recitise (Pink Floyd îi umplea sufletul de lacrimi), umbra care atîţia ani fusese în gîndul şi în visul lui, copil fiind, îşi aminti din nou, printre lacrimi, Visul şi se întinse pe pat cu ochii închişi, retrăind;
“good-bye, cruel world/ I’m leaving you today/ good-bye, good-bye, good-bye/ good-bye all you people/ there’s nothing you can say/ to make me change my mind/ good-bye” tocmai ziceau cei de la Floyd şi el nu înţelegea de ce atunci, de ce acolo, de ce aşa, de ce lui, de ce tocmai acum, cînd se ştia ratat şi de toţi dat dracului şi mai presus de toate cu pentru-o-clipă-gîndul-dus de la EA în copilăria lui cu umbra alături, de ce, de ce, de ce, nu ştia, nu înţelegea, nu vroia, nu mai putea; sau cum scrisese odată: “nu mai pot atîta ratare, atîta lipsă de sens”…
fusese un vis frumos, în care fugea în fiecare noapte - aia fusese singura perioadă din viaţa lui cînd îşi “coordonase” visele - un vis frumos, aproape ca acelea pe care le au toţi copiii, doar că al lui în loc de zîne şi spiriduşi, castele pămîntene de cleştar sau mai ştiu eu ce şi lume multă forfotind de ici colo - în loc de toate astea visul lui îl avea pe el, avea umbra, castelul era subpămîntean şi era de marmură albă - sau cel puţin aşa îi plăcea lui să creadă - şi nu mai era nimeni acolo în afară de ei doi, tineri, frumoşi, iubindu-se printre coloane, în săli uriaşe cu tavanele undeva sus, sus de tot, descoperind mereu, cu fiecare noapte nouă care îi intra lui în fiinţă - noi saloane, noi camere ascunse, noi şi multe şi frumoase locuri unde se iubeau, nichitian, rîzînd mereu - auzea şi acum rîsul umbrei lovindu-se de pereţii de marmură, îi simţea şi acum parfumul fin cuprinzînd toată clădirea aia uriaşă şi numai a lor - rîzînd şi nepăsîndu-le de nimic, nemaivrînd să iasă vreodată de-acolo şi el trăise cu Visul ăsta şi gîndurile astea ani de zile, nesfîrşiţi ani de zile, pînă se întîlniră în sfîrşit, atîta doar că nu găsea nicăieri nici castelul, nici dragostea, nici rîsul lovindu-se de pereţi, nici mîna ei într-a lui, nici nimic din toate cîte atunci le trăise; nu găsise, atunci, după ce în sfîrşit ajunse lîngă trupul ăla micuţ, nu găsise decît speranţă spulberată, imagini disparate trecîndu-i prin minte şi încurcîndu-se cu cele reale, atît din toată dragostea lui aruncată în castelul lui de marmură albă, atît şi fericirea de a o privi în ochi vorbindu-i; şi poate de aici toată existenţa lui fără de sens, poate de aici toată răzvrătirea lui împotriva tuturor - oameni şi norme - poate de aici încolo toate au început să îi meargă de-a-ndoaselea, poate pentru că prima lui dragoste, primul lui contact direct cu lumea exterioară se consumase într-un eşec total; stătea şi acum, întins pe patul ăla a EA mirosind şi se întreba în continuare de unde pornise totul; şi cu cît concentrarea aia stupidă îl cuprindea mai mult, cu cît se chinuia mai tare să găsească soluţia, cu atît simţea că se îndepărtează din ce în ce de ea, de lume, de adevăr, de sîmburele ăla ce dădu cîndva naştere suferinţei lui, se îndepărta de toate, din ce în ce mai tare, din ce în ce mai conştient, din ce în ce mai inconştient, pînă adormi şi visă că EA veni în vizită, veni să îşi ceară scuze - de la el !!! - şi să îi spună cum că greşise şi cum că îl vrea înapoi, cum că şi cum că şi apoi gata, nu mai ştiu nici el, de fericire, ce mai visă;
de ce n-aş spune-o? de multe ori mi-ar fi plăcut să pot fi el, aşa cum îl scriu acuma, aşa cum apare între cuvintele pe care mîna mea le scrie; de multe ori mi-ar fi plăcut să-mi controlez viaţa în aşa măsură încît să mă pot transforma în perfectul personaj de roman preferat, ori în don-juan-ul rîvnit de toate femeile, ori în frunza pe care o calcă talpa ei goală, ori, ştiu şi eu, în picătura de ploaie ce-i mîngîie obrazul sau în trandafirul pe care îl primeşte în dar; mereu am mers invers, asemenea racului; mi-am călcat mereu pe coadă, şi pe picioarele din spate cu cele din faţă; întotdeauna, tot ce vroiam să iasă bine se termina prost şi, exact cum spune Murphy, ce începeam prost se termina groaznic;
şi-atunci de ce să nu recunosc că mi-ar fi plăcut să fiu ca el? adică, spre exemplu, uite: stau acum singur în camera mea, ascult C.D. Radio şi mă gîndesc ce bine era dacă, într-o clipă de neatenţie a crainicului, mi-aş fi desprins aripile şi aş fi zburat; habar n-am unde, dar gîndul că mi-ar plăcea să pot face asta nu-mi dă pace şi-mi macină nervii şi nu pot face ce-ar trebui să fac - lucrare de diplomă în cazul de faţă - şi atunci scriu cu gîndul la el şi la cît de simplu se poate schimba viaţa lui, dintr-o mişcare din mîna abilă a scriitorului ce-i dă viaţă, dintr-un simplu gînd al acestuia; şi el nici măcar nu ştie că cineva face lucrul ăsta;
şi vă rog din suflet să mă credeţi cînd spun că mi-ar plăcea să-mi controleze cineva viaţa în modul ăsta; aş ştii măcar că cineva ştie care e ţelul meu - mă rog, al lui, dar e un ţel, în fond, nu? - ştie încotro mă îndrept şi ar alege calea cea mai bună de a face lucrul ăsta; şi cred că trebuie să fie un sentiment destul de interesant pentru amîndoi; controlat şi controlor; şi cine ştie, poate într-o zi rolurile se inversează; şi-atunci ajungem la a ne controla unii pe alţii, ajungem la a şti toţi, prin cei pe care ulterior îi controlăm, ajungem la a şti spre ce ne îndreptăm; şi unde vom ajunge;
nu ştiu; poate e o teorie stupidă şi o dorinţă bizară, dar mie nu-mi dă pace nicicum; şi nu pot dormi de gîndul ăsta; că nu de alta, dar pe de altă parte mă şi sperie; adică…dacă totuşi, într-adevăr, cineva din imediata-mi vecinătate ştie exact ce fac eu - şi asta pentru că el vrea asta - ştie exact unde mă trimite şi de ce? dacă, totuşi, într-adevăr, nu sînt altceva decît un personaj într-un roman pe care cineva îl scrie pentru altcineva, dacă viaţa mea va deveni într-o zi publică, publicată şi dacă doar atunci voi exista cu adevărat?! în mîinile cuiva, citit şi aşezat seara pe marginea patului, cu coperţile date în lături, gol în faţa întunericului lăsat deodată peste odaie; şi dacă doar atunci aş prinde viaţă - unde sînt acum?! ce sînt acum?! în mîinile cui sînt?! sînt deja cu hainele smulse de pe mine, aruncat în braţele mulţimii - sau de-abia urmează să fiu?! s-a uscat deja tuşul din care sînt construit şi s-a răcit oare hîrtia pe care am fost aşezat, sau sînt încă manuscris, maculatură ce poate nu va vedea niciodată lumina tiparului?! sau poate s-a luat deja un Nobel pe spatele meu şi de-aia şira spinării mă doare mereu, de greutatea pe care o port în spate datorită lui; da, dar oare e bună editura care mă face consumabil? şi caracterele, sînt ele oare Garamond 14? sau poate Brush Script MT 12; ei, doamne, cîte întrebări am ajuns să-mi pun; şi pînă la urmă, dacă nu mă cumpără nimeni? ce mă fac atunci? ce se alege de viaţa mea dacă ajung în fundul unui raft pe cel mai de jos nivel al librăriei, plin de praf şi la preţ de nimic? doar n-am să stau acolo pînă cînd are să vină vreun student fără bani dar avid de cărţi care să caute preţuri mici?! o să îmbătrînesc acolo şi n-o să mai ştie nimeni ce am vrut de fapt la început; sau poate mă citeşte vreo puştoaică pe sub plapumă, ascunsă de-o mamă rău-voitoare…; ei, asta nici n-ar fi aşa de rău, nu? poate mă subliniază şi mă citează prin scrisori spre iubiţi sau în discuţii cu prietenele, la o bîrfă; sau poate are să aşeze bucăţi din mine în vreun oracol completat prin bancă în timpul orei, la întrebarea “Care e personajul preferat?” sau “Cine e idolul tău?” sau poate chiar la “Care e maxima sau motto-ul tău preferat?”; ce frumos ar fi! hmmm…chiar că-mi place să mă gîndesc; da; dar dacă cumva am fost compus pervers sau pedofil sau criminal; ori obsedat sexual? sau poate vreo pisică ori o pasăre de curte fugărită de un copil rău în lipsă de altă ocupaţie; cine mai ştie?! adică, dacă stau bine şi mă gîndesc, cîţi dintre noi ştim de fapt cine sau ce sîntem; sau jocul cui îl facem şi în ce scop; sau dacă piesa are măcar destui spectatori la premieră; sau dacă nu cumva, de cîte ori rămînem încurcaţi în faţa cuiva şi nu mai ştim ce să zicem, nu e altceva decît o replică uitată; şi nu se întîmplă decît că sufleur-ul nu şopteşte destul de tare din culise; şi n-avem nici unul, nici voi, nici eu, dreptul să ne credem mai buni ca restul; adică poate eu sînt doar o perdea în camera în care el îşi trăieşte viaţa; sau săpunul cu care ea îşi curăţă pielea albă zi de zi; şi ce mă îndreptăţeşte pe mine să cred că-s mai bun decît ei?! alţii hotărăsc, nu noi; şi poate, pînă la urmă, ideea existenţei dumnezeului nici nu-i chiar aşa de proastă; atîta doar că mi-ar plăcea mai mult să-l cred scriitor sau poet; sau măcar regizor sau scenarist;
ei, şi văd că încep să mă aberez şi să vorbesc prostii şi am uitat de el şi de povestea aia atît de încurcată; e ciudat că nici eu nu mai ştiu unde e realitatea lui, unde sînt amintirile, unde intru eu şi unde e mîna altcuiva; dar poate e mai bine aşa; şi probabil nici nu m-ar supăra prea tare să ştiu că aţi abandonat pe undeva pe vreo noptieră ori o maşină de spălat romanul ăsta, cu gîndul că e prea încîlcit şi prea fără de sens; în fond, e alegerea fiecăruia şi nu v-aş putea impune să mergeţi pînă la capăt cu lectura; pot în schimb să vă rog să vă puneţi întrebarea dacă nu cumva scriu şi despre fiecare din voi pe undeva pe acolo; dacă nu cumva o frîntură din fiecare s-ar putea regăsi pe vreo pagină din multele cîte vor urma; dacă nu cumva se merită totuşi să încercaţi să mergeţi mai departe cu lectura;
dar apoi iar, stau şi gîndesc o secundă, şi-mi spun că-n fond nu e alegerea mea şi n-am cum să vă conving cu o notă explicativă sau cu o idee în plus aşezată pe foaie; eu o să merg, oricum, mai departe cu povestea; şi dacă tu, cititorule, mergi mai departe cu cititul, o să ne reîntîlnim peste cîteva zeci de pagini - ori poate mai repede - şi-o să te întreb acolo ce mai faci şi dacă nu cumva te-ai regăsit în cuvintele mele;
noapte-bună, de-acum; şi vise plăcute; eu am să dorm puţin şi-am să continui poate mîine după-amiază;
Subscribe to:
Posts (Atom)